Teatrul azi

blog -de sustinere și promovare- al revistei teatrul azi

Posts Tagged ‘Mircea Morariu’

FNT 2009. Selecționerul unic și Jandarmul teatral țâfnos – un anti-dialog între Cristina Modreanu și Mircea Morariu

Posted by teatrul azi pe 20/01/2010

Fragmentul „jumătatea goală“ din articolul publicat  de Mircea Morariu în Nr. 1-2/2010 al revistei Teatrul azi.

În FNT am văzut și spectacole care, dacă ar exista un cod penal al Thaliei, ar putea fi încadrate la „infracțiuni teatrale”. Mircea Morariu   

Un tânăr şi talentat actor de la un teatru din provincie a postat pe Facebook, în chiar zilele celei de-a XIX-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru, o afirmaţie care m-a pus pe gânduri: „A început să mă doară teatrul“. L-am rugat să se explice iar el mi-a scris că motivul durerilor sale îl reprezintă numeroasele „infracţiuni teatrale“ pe care le-a văzut în Festival. Sunt de acord cu tânărul meu prieten. Au existat infracţiuni în ediţia a XIX-a FNT. Care ar fi, în opinia mea, aceste infracţiuni care, dacă ar exista un cod penal al teatrului, ar aduce spectacolelor în cauză ani buni de temniţă grea?   

Turandot (foto: Mihaela M. Ghenescu)

Mai întâi, Turandot, adaptare de Lia Bugnar după piesa lui Carlo Gozzi, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, în regia lui Andriy Zholdak, prezentat în secţiunea Premieră în FNT. A fost vorba despre un spectacol adus de Cristina Modreanu „pe încredere“, pe „neve“, cum se zice. Numai că, „pentru a repune adevărul în drepturile lui istorice“, cum îi place să spună primarului general al Capitalei, Turandot nu a avut nicidecum premiera în FNT. El a putut fi văzut, atât de spectatorii obişnuiţi, cât şi de critici, în data de 1 octombrie 2009, cu ocazia unei microstagiuni organizată de Teatrul sibian. Din motive numai de ea ştiute, Cristina Modreanu nu a făcut deplasarea la Sibiu, nu a văzut cum stau lucrurile şi nu a prevenit o catastrofă teatrală incalificabilă. Nu ştiu care au fost cauzele absenţei sale, socotesc însă că nimic nu scuză absenţa cu pricina pe care nu o pot numi altfel decât iresponsabilă. Indiferent de ce înseamnă Teatrul din Sibiu pentru mişcarea teatrală naţională, indiferent ce obligaţii are directoarea artistică a FNT faţă de respectivul Teatru, e limpede că nimic nu îi justifică, nu îi scuză inconştienţa. Cristina Modreanu a luat parte la ediţia din vara lui 2009 a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu şi a văzut pretinsul spectacol după piesa Woyzeck de Georg Büchner, montat de acelaşi regizor la Agency Culture. Ceea ce s-a putut vedea era, indiscutabil, de natură să o pună în gardă şi să o îndemne la maximă prudenţă. Se vede treaba că nu a pus-o şi uite aşa a pătruns în FNT o impardonabilă infracţiune teatrală ce a plasat atât instituţia teatrală producătoare, cât şi pe directoarea artistică a FNT într-o situaţie jenantă, ruşinoasă de-a dreptul. Cu toate că spre deosebire de montarea după minunata piesă a lui Georg Büchner, în cazul de faţă o bună parte din textul lui Gozzi a fost auzită, însă e greu, e imposibil de precizat ce legătură există între ceea ce se rosteşte şi ceea ce se vede pe scenă. Bună parte din poveste e transferată de Zholdak în vremea celui de-al treilea Reich, Altoum e o imagine mai mult ori mai puţin aproximativă a lui Adolf Hitler, un Hitler înveşmântat în uniformă de ofiţer ss, cu zvastică, dar şi cu coroană monarhică, extrem de incoerent în dorinţele sale. El vrea să termine degrabă cu războiul, cu lupta, cu vărsarea de sânge, dar comandă la telefon noi şi noi atacuri. O doreşte pe cruda Turandot măritată şi cuminţită, însă are faţă de ea tot felul de porniri incestuoase. Ba chiar şi Calaf şi Barach sunt ofiţeri nazişti, nu prea se înţelege bine de ce şi pentru ce. De fapt, se înţelege. Numai fiindcă aşa a vrut megavoinţa regizorului căruia se vede treaba că puţin îi pasă de rigoare, de logică ori de bun simţ teatral.   

La Bucureşti, spectacolul s-a jucat în imensa Sală Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti. Nu am văzut reprezentaţia din motive de igienă intelectuală. Dar mi s-a spus că s-a plecat masiv de la spectacol, semn că spectatorii români, nefiind nicidecum nişte „rechini flămânzi“, cum îi califică Andriy Zholdak în delirantele lui consideraţii despre repetiţii, publicate în cartea Repetiţiile şi teatrul reînnoit – Secolul regiei apărută în anul 2009 la Editura Nemira, s-a salvat de teamă ca nu cumva să i se aplece după meniul atât de săţios servit de voinţa tiranică a regizorului, meniu în care felul de bază se cheamă supremaţia neconcordanţelor absolute.  

Cum traversează... (foto:Adrian Piclisan)

Tot la categoria infracţiuni intră debilul spectacolaş cu piesa Cum traversează Barbie criza mondială, după piesa Michaelei Mihailov, diletant înfăptuit de Alexandra Badea la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara. Nu insist prea mult aici cu analiza încropelii cu pricina fiindcă mă ocup de ea într-o cronică separată, ce poate fi citită tot în acest număr al revistei. Un comentator german improvizat, apropiat de Teatrul Naţional din Timişoara, mereu pe post de ştie-tot şi întotdeauna gata să ne dea sfaturi, precum odinioară consilierii sovietici, ne asigură într-o publicaţie on line că ne-am afla în faţa unui spectacol de teatru extrem de modern. Eu nu pot să spun decât că suntem în faţa a ceva ce nu trebuia cu niciun preţ arătat în cadrul FNT. Că acest ceva a făcut imense deservicii Teatrului Naţional din Timişoara. Ca şi eforturilor remarcabile pe care le fac de patru ani încoace tinerii lui directori pentru a readuce instituţia în prim-planul vieţii teatrale româneşti. Realismul şi responsabilitatea ar fi trebuit să determine conducerea Naţionalului timişorean să refuze deplasarea acestui spectacol. Degeaba te făleşti că instituţia pe care o conduci vine în Festival cu trei spectacole, în van scrii în atent, publicaţia Teatrului, că Timişoara ar fi devenit „un nou centru de cercetare teatrală“ câtă vreme dai totul peste cap cu cevaul impardonabil numit Cum travesează Barbie criza mondială.   

Doar fiindcă e adepta îndemnului, devenit regulă pentru noua literatură dramatică românească „Scrieţi, fetelor, numai scrieţi!“ –, Cristina Modreanu a mai permis accesul pe afişul Festivalului, în secţiunea Romanian Showcase, a unei nereuşite a Gianinei Cărbunariu, nereuşită ce se cheamă Poimâine alaltăieri de la Teatrul Mic. Spectacolul nu e chiar o infracţiune teatrală, dar nici departe de acest statut nu e. Cum nu e departe de calificativul cu pricina nici Epopeea lui Ghilgamesh, versiune teatrală şi regia Dragoş Galgoţiu, neizbutită producţie a Teatrului „Odeon“ de la care iarăşi s-a plecat masiv. Spectacolul seamănă cu un album de artă, cu reproduceri superbe, în care rostul actorilor e acela de a funcţiona asemenea textelor explicative. Numai că cei mai mulţi o fac cvasidiletant şi neinteresant. La fel cum e întreg spectacolul.   

Krum (foto: Andu Dumitrescu)

Infracţiune în lege e însă Krum, după piesa lui Hanoch Levin, spectacol defectiv de valoare artistică reală, aproximativ montat de Theodor Cristian Popescu la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Nu ştiu care au fost raţiunile artistice ce au determinat invitarea acestui spectacol peltic în FNT. Doar spre a se arăta că la Târgu Mureş se montează texte serioase şi nu piese bulevardiere, după schimbarea de director? Debil şi neconvingător argument. Cristina Modreanu, deşi tânără, are o anumită experienţă în viaţa teatrală românească. Îi este neîndoielnic cunoscut detaliul că se întâmplă adesea ca într-un colectiv teatral, după o perioadă foarte proastă, să se producă o ruptură, un salt. Care are o anumită semnificaţie, o anumită valoare pentru respectivul colectiv, dar care nu îl îndreptăţeşte să primească imediat premii cu coroniţă. Din premiul şi din coroniţa excesiv de generos dăruite de Cristina Modreanu prin invitarea acestui  spectacol de tip vampir, care m-a stors de orice energie şi m-a făcut să mă cert cu mine însumi şi cu teatrul, s-a ales, din păcate, scrumul.   

Acestea sunt, după părerea mea, infracţiunile teatrale ce s-au comis în FNT. Ele reprezintă jumătatea goală a paharului. Mi se va spune – pariez pe asta – că ele sunt mult mai puţin numeroase decât spectacolele pe care le-am socotit bune şi foarte bune. E adevărat. Dar nu e, pe de altă parte, mai puţin adevărat că în manifestări de anvergura Festivalului Naţional de Teatru astfel de greşeli cântăresc mai mult decât reuşitele.  

__________ 

__________

Deşi ceea ce ne-a trimis sub titulatura de „drept la replică” este departe de conţinutul respectivei noţiuni, din textul colegei noastre Cristina Modreanu răzbate o atât de arzătoare dorinţă de a-l pune la punct, sau mai exact la zid, pe colaboratorul nostru, criticul Mircea Morariu (pe care-l asigurăm de totală încredere în discernământul, în cultura şi în capacitatea sa de analiză), încât n-am rezistat tentaţiei de a-i înlesni înfruntarea pe site-ul revistei noastre, revistă prea sobră adeseori.

  

Cristina Modreanu – drept la replică la articolul lui Mircea Morariu.

„Ar trebui trimis să-și vadă de treabă în alt ”sector” orice critic ce emite sentințe, în loc să elaboreze argumente, care judecă în loc să încerce să înțeleagă…” CRISTINA MODREANU 

[…] 

… nu mai pot să acopăr prin tăcerea mea atitudinea de jandarm (s.n.) a unor oameni care cred că li se cuvine mai mult decât merită. Cum să mai crezi că teatrul este un spațiu deschis, al creativității, al imaginației care își ia mereu teme de cercetare și le aduce pe scenă, spre beneficiul unui public ce caută în teatru un partener de dialog și o oglindă în care să se vadă pe sine în profunzime, când îl citești, de exemplu, pe Mircea Morariu (unul dintre cronicarii recunoscuți la noi, atât de recunoscut, încât e de nelipsit din juriile UNITER de exemplu) și constați că judecă actul teatral ca și cum ar purta robă și ar lucra la Tribunalul din Oradea și nu la Universitatea locală? Ultimul său articol publicat de Teatrul azi Nr. 1-2/2010 pare scris de un jandarm teatral țâfnos (s.n.) care simte nevoia să pună la colț, cu nemăsurată satisfacție, tot ceea ce nu corespunde unui model teatral prestabilit, forjat în mintea sa, și al cărui apărător se face. Tot ceea ce nu se ”încadrează”, trebuie de îndată amendat și trecut în categoria „infracțiune teatrală” care, ”dacă ar exista un cod penal al teatrului ar primi ani grei de închisoare”(sic!). Ți se face pur și simplu frică și începi să te îndoiești că te mai afli într-o țară liberă, începi să îți amintești de un regim care se impunea prin teroare și care, deși îl credeam dus de mult, continuă să supraviețuiască prin oamenii care s-au (de)format atunci.  

Mircea Morariu invitat de Cristina Modreanu să prezinte volumul ”Istoria Teatrului Național Timișoara” în FNT-2008

Domnul care vrea să readucă Poliția în teatrul românesc se mândrește cu faptul că nu vede teatru în afara granițelor patriei și caută cuvinte care să aibă un ton peiorativ pentru cei ce îndrăznesc să vină din afara acesteia și să-și dea cu părerea – ca de exemplu ”extraneu” (o colegă de-a domniei-sale, Natalia Stancu, folosea un alt cuvânt – ”străinez” – pentru a exprima același dispreț de băștinaș frustrat față de vizitatorii cosmopoliți). Mai mult decât atât, îi suspectează pe cei care caută să vadă cât mai mult din ce se întâmplă în lume și îi declară ”fumați” pe creatori care au lăsat în teatrul lumii mai multe urme într-un an decât va lăsa domnul Morariu într-o viață. Nu există vreo garanție că domnul Morariu a auzit măcar despre acești creatori. Ca și pentru alți colegi ai săi (nu mai departe de președinta secției AICT, Alice Georgescu – vezi anti-dialogul din Dilema veche, pentru Mircea Morariu teatrul s-a oprit în anii 80, acolo unde s-a format pentru el modelul teatral absolut, în descendență stanislavskiană. Dincolo de acest ”muzeu al figurilor de ceară”, respectabile dar îmbătrânite, nu există decât subiecți pentru eventuale încarcerări. Nu este deloc singurul care gândește așa. […] Atitudinea de diriginte care pocnește cu linia mâna elevului, atitudinea de polițist care amendează depășirea pe linia continuă, atitudinea de vechil pe moșie – toate acestea ar trebui să dispară odată pentru totdeauna. […] Ar trebui trimis să-și vadă de treabă în alt ”sector” orice critic ce emite sentințe, în loc să elaboreze argumente, care judecă în loc să încerce să înțeleagă, care tânjește după pedepse, care scrie pe un ton otrăvit din cauza umorilor proprii (ele nu privesc pe nimeni altcineva!!!!), care dovedește că nu cunoaște nici măcar jumătate din reperele artistului care a creat o operă! 

Vezi articolul integral pe site-ul Teatrul azi

_______________________________________ 

Alte cronici post-FNT 2oo9
 
Iulia POPOVICI – Intermezzo. A mai fost un FNT – Liternet, 11 noiembrie 2009
Oana STOICA – Patimile și decăderea Festivalului Național de Teatru – FNT 2009 – Liternet, noiembrie 2009 
Niclolae PRELIPCEANU – Carnet de toamnă (D-ale Festivalului Național)  –  Viața Românească, 11-12/2009 
Cristina RUSIECKI – FNT 2009 – Cultura, 16 noiembrie 2009  
Mirella NEDELCU-PATUREAU – A mai trecut un festival…  – Observator cultural Nr. 500, noiembrie 2009 
Matei MARTIN –  Cum mi-am petrecut Festivalul Național de Teatru – Dilema veche nr. 300, 12 noiembrie 2009 

Dan BOICEA – Festivalul Național de Teatru între pozitiv și negativ – Adevărul, 9 noiembrie 2009 

Gabriela LUPU – Concluzii și (ne)mulțumiri. Bune și rele la FNT – Cotidianul, 9 noiembrie 2009 

Ileana LUCACIU – Festivalul Național de Teatru – ediția XIX – spectator.blog, 3 noiembrie 2009 

Nicoleta POPESCU – Note pentru spectacolele din FNT 2009 – teatruacum.blog, 9 noiembrie 2009 

  

Posted in - TEATRUL azi - Cum ne văd alții:, .anti-dialog Cristina Modreanu - Mircea Morariu | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Comentarii închise la FNT 2009. Selecționerul unic și Jandarmul teatral țâfnos – un anti-dialog între Cristina Modreanu și Mircea Morariu

A apărut nr. 1-2/2010 al revistei Teatrul Azi

Posted by teatrul azi pe 19/01/2010

Revista TEATRUL azi

Sumar – Numărul 1-2/2010

Festivaluri toamnă-iarnă 2009: FNT (retrospectiva FNT, scena lirică în FNT, conferinţele FNT, lasări de carte în FNT, cronici spectacole în FNT: Krum, Cum traversează Barbie criza mondială, Prinţesa Turandot, Frumos), Festivalul de Dramaturgie Contemporană – Braşov, Festivalul Internaţional de Teatru de Studio – Piteşti, Festivalul Internațional al Artelor Spectacolului – București, Festivalul de Teatru – Piatra Neamţ, Festival Naţional de Teatru – Chişinău,  Festivalul Eurothalia – Timişoara,  Festivalul Internaţional de Teatru – Alba Iulia, Festivalul Internaţional de Animaţie – Galaţi, Festivalul Internaţional al Teatrului de Animaţie – Bucureşti, Festival de dramaturgie la Max Reinhardt Seminar –Viena.

Interviuri: actorii Valeria Seciu, Mircea Andreescu, Justin Grad, Viorica Geantă‑Chelbea, regizorii Claudiu Goga, Alexandru Măzgăreanu și dramatarugul neerlandez Maria Goos.

Eseuri: Brâncuşi şi Grotowski, doi «antimoderni» moderniGeorge Banu, Stadiul actual al teatrului israelian – Andrei Strihan și Mărturii din spaţiul concentraţional („Noaptea Walpurgiei sau Paşii Comandorului“ de Venedikt Erofeev)Mircea Morariu.

Cronici spectacole: Legenda Marelui Inchizitor – Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ Bucureşti, Tectonica sentimentelor – Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ Bucureşti, Ivan Turbincă – Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ Bucureşti, Mizantropul – Teatrul „Tamási Áron“ şi Teatrul „Égtájak“ din Budapesta, Doamna noastră din Pascagoula – Teatrul Mic, Bucureşti, Azilul de noapte – Teatrul Metropolis, Bucureşti, Ultimele ore ale lui Ceauşescu. Reconstituirea Procesului împotriva soţilor Ceauşescu – Institutul pentru Crimă Politică din Berlin, Closer – Teatrul Foarte Mic, Bucureşti, Aniversarea – Teatrul „Nottara“, În Piaţa Vladimir – Teatrul „Nottara“, Demonii – Teatrul Maghiar de Stat, Cluj, Soldaţii – Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Cu dragostea nu-i de glumit – Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, O noapte furtunoasă – Teatrul de Stat Oradea, Trupa „Iosif Vulcan“, Cafeneaua – Teatrul de Stat Oradea, Trupa „Szigligeti“, Biedermann şi incendiatorii – Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ Iaşi, Quartet –Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ Iaşi, Cafeaua domnului ministru – Teatrul „Mihai Eminescu“ Botoşani, Sunt un orb – Teatrul de Comedie, Bucureşti, Steaua fără nume și Amadeus – Teatrul din Drobeta-Turnu Severin, Cloaca (spectacol lectură) – Teatrul Odeon, București și Ziua iertării (spectacol lectură – Teatrul „Sică Alexandrescu”, Brașov.

Alte rubrici Teatrul azi: Praful de pe scândură (Despre etica actului critic de teatru) de Theodor-Cristian Popescu, Memoria teatrului (Soare Z. Soare, regizorul frenetic) de Claudia Dimiu, Noi în lume (”Don Quijote” ovaţionat la Frankfurt) de Ion Parhon, Ne-au vizitat (Nishikawa Koryu V cu păpuşile Hachioji Kuruma Ningyo în turneu la Bucureşti) de Andreea Dumitru, Recenzii: (Yannis Kokkos – Scenograful şi cocostârcul, Dinu Kivu – Rezistenţa prin teatru, Pia Degermark – Dumnezeu numără lacrimile femeilor, Candid Stoica – Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei).

Comandă Numărul 1-2/2010

________________

Posted in - Numerele revistei | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Comentarii închise la A apărut nr. 1-2/2010 al revistei Teatrul Azi

Mircea Morariu – Societatea are teatrul pe care și-l ”merită”

Posted by teatrul azi pe 15/01/2010

Mircea Morariu: „Sunt prea mulţi nechemaţi care au diplome de actori şi regizori.”

_______________

Selecție din interviul acordat de Mircea Morariu lui Mihai Vântu pentru cotidianul.ro – 7 ianuarie 2010

.
Mircea Morariu, critic de teatru, profesor universitar, câștigător al premiului pentru critică teatrală, acordat de AICT (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru) povesteşte  despre societatea noastră, românească şi teatrul pe care şi-l „merită”, la 20 de ani după câştigarea a ceea ce ne-a plăcut să numim libertate. De expresie, măcar.

Mircea Morariu:

Avea dreptate Shakespeare când spunea că actorii, mă rog, teatrul înseamnă o cronică vie şi prescurtată a timpului lor. Dar zicerea aceasta nu trebuie aplicată automat, mecanic. Desigur, criza economică de care se vorbeşte atât, a afectat şi teatrul românesc. Dar, dacă cineva priveşte cât de cât atent scenografiile multora dintre spectacolele realizate în anul 2009 se poate mira de ce ne plângem că o ducem atât de rău. Mai cu seamă că 2009 nu a fost chiar foarte generos la capitolul spectacole în ansamblu. Nu am avut nici un spectacol precum Unchiul Vanea din 2007 de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Trei surori din 2008 de la acelaşi Teatru, Oblomov din 2003 de la „Bulandra” ş.a.m.d.. Asta în pofida faptului că sălile de teatru sunt mai pline ca niciodată după 1989. Or, tocmai astfel de paradoxuri fac (şi ele, dar nu numai ele) să fie pasionant să mergi la teatru şi să te ocupi de teatru.                                

Avangardă, în sensul de căutare fructuoasă, continuă să existe şi va exista în teatrul românesc. […] Radu Afrim a parcurs, la începutul carierei lui, o perioadă declarat de avangardă. Dar s-a dovedit a fi un artist adevărat în ultimii ani, în spectacole „revoluţionare”, „neconvenţionale” montate la Teatre subvenţionate de stat, instituţionalizate. A făcut un alt fel de avangardă. Cred, însă, că şi pentru el a venit momentul să reînceapă căutarea, să se „reinventeze”. Teatrul e viu, e fluid, teatrul adevărat înseamnă mereu căutare, chiar dacă, aparent, se slujeşte de formule consacrate.                                           

Nu cred că am avea un public care fuge de prezent, un public neconectat la timpul prezent. Depinde însă cum sunt tratate temele impuse de text.                                                        

Oamenii politici trebuie să înţeleagă că dacă „în pixul lor stă bugetul Teatrului” asta nu le conferă neapărat şi pe cale de consecinţă şi competenţe artistice.

Toţi cei care s-au afirmat în teatrul alternativ au dorit să monteze în teatrele „de stat” de îndată ce li s-a oferit ocazia. Unii dintre ei chiar au părăsit, de îndată ce au putut, teatrul neinstituţionalizat. Alţii, precum Vlad Massaci, lucrează în ambele locuri. Şi, cel mai adesea, lucrează bine. A se vedea Aniversarea de la „Nottara”, exemplar montată de sus-menţionatul regizor într-un teatru de care nu prea mai ştiam nimic. Nimic bun, vreau să spun.                                            

Înmulţirea şcolilor de teatru a dus la debilitarea învăţământului teatral. Selecţia e precară. Sunt prea mulţi necehemaţi care au diplome de actori şi regizori. […] Nu s-a spus însă că Declaraţia de la Bologna stabileşte doar ciclurile de studii, nu şi durata lor. Un viitor actor ori regizor nu se pregăteşte în trei ani. Asta e limpede. […] Plouă cu titluri de doctori în artele spectacolului. Aştept să văd foarte curând afişe pe care să scrie- În distribuţie- doctor Cutare, doctor Cutărică, doctorand Cutărescu.  

________________________________________________________________ 

Posted in - Revista presei/pagina de teatru, ·Interviu Mircea Morariu | Etichetat: , , , , , , , , , , | Comentarii închise la Mircea Morariu – Societatea are teatrul pe care și-l ”merită”

Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe – cronică de carte

Posted by teatrul azi pe 06/01/2010

Hamlet, dirigintele şi revoluţia din 1989

Adrian CIOROIANU despre:

Mircea Morariu, Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe, Fundaţia Culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi”, Bucureşti, 2009

Pentru cei surprinşi de plasarea volumului de faţă sub sigla Istoriei voi spune că responsabilitatea revine unui şofer de taxi care, în seara zilei de 7 noiembrie ’09, m-a condus spre librăria unde neobosita doamnă Florica Ichim organiza o dezbatere pe marginea cărţii de mai sus. “Spuneţi-i dlui Caramitru că-s foarte supărat pe el!” – a zis şoferul, după ce s-a interesat de ce şi unde merg. “De ce?” – întrebat-am eu, naiv. “Pentru că în vara lui ’89 am stat împreună în acelaşi hotel, la mare, dar nu ne-a spus şi nouă, acolo, ce urmează să se întîmple! El ştia, era parte din complot! Dacă-mi spunea ceva mai devreme, trăiam şi eu mai bine acu’!”. Şi omul a lovit cu palma volanul, semn că acu’ înseamnă o mulţime de facturi de plătit care-i dau migrene.

Acest om avea dreptatea sa. Nu în sensul că Ion Caramitru ar fi pre-cunoscut ceva misterios în acel decembrie, ci pentru că pe artistul pe nume Caramitru fiecare îl asociază cu ce vrea: unii, cu rolul din Hamlet (al lui Tocilescu, de la Teatrul Bulandra), de la mijlocul anilor ’80;  alţii, cu dirigintele dintr-un film cu liceeni, turnat tot pe-atunci; iar alţii cu detonatorul primei revoluţii live TV din istoria Europei, din 22 decembrie ’89.

Nu m-aş fi încumetat niciodată să scriu despre o carte de istorie teatrală – dar acest volum e mult mai mult de-atît. Meritul principal – pe lîngă destinul polimorf al lui Caramitru – revine lui Mircea Morariu (unul dintre cronicarii & istoricii de teatru pe care exigenta Magdalena Boiangiu îi preţuia cu deosebire). Morariu nu-i un cronicar – ci o enciclopedie a teatrului şi, mai ales, un excelent plasator în context istoric a ceea ce ştie, spune şi scrie despre teatrul românesc. Vreme de şapte zile (26 ianuarie –  2 februarie 2009) Morariu şi Caramitru au avut tot atîtea conversaţii, iar volumul rezultat (publicat recent, în octombrie) este mult dincolo de biografia artistică a unui actor de renume. Pentru generaţiile – sper mai dezinhibate – ce vor urma, o astfel de carte va vorbi despre un întreg capitol de istorie culturală românească: de la România anilor ’50 la scandalul spectacolului “Revizorul” (la Bulandra, în 1972 – în urma căruia Liviu Ciulei a fost demis de la conducerea teatrului, iar Toma Caragiu din funcţia de secretar al organizaţiei de partid) şi pînă la strategiile de supravieţuire penibile de la finele anilor ’80, cînd Caramitru & Dan Grigore făceau turnee prin teatrele (îngheţate iarna) din ţară pentru ca altfel merituoşii actori din provincie să-şi poată primi salariile etc.

Morariu & Caramitru nu puteau evita rememorarea lui decembrie ’89. Amintirile artistului sînt năucitoare: pe 20 decembrie el era la Cluj, cu un spectacol Eminescu; pe 21 revine în Bucureşti, la timp pentru a auzi (la radio) ultimul discurs (cel huiduit) al lui Ceauşescu, apoi iese în stradă; după o noapte cu peripeţii, pe 22 merge spre Televiziune şi, în uşa studioului 4, se întîlneşte par hasard cu Mircea Dinescu. De aici încolo se cunoaşte – dar nu chiar totul: de reţinut povestea reală a acelui (ireal) “Mircea, fă-te că lucrezi!”, detaliul că Silviu Brucan l-a propus pe Caramitru drept preşedinte al FSN-ului sau cel că exact Caramitru & Dinescu (feţele-prime ale Revoluţiei!) au aflat printre ultimii de prinderea, judecarea şi executarea soţilor Ceauşescu! Nici povestea (artistico-politică) a anilor ’90 nu-i mai prejos; cititorul va fi încîntat, înciudat şi intrigat deopotrivă.

Pe scurt fie spus, M. Morariu scoate de la Caramitru ceea ce nici un regizor n-a încercat pînă acum: anume povestea rolului prim, acela de cetăţean şi artist al unei ţări cu ceva probleme.

text publicat în revista Dilemateca, nr. 42, decembrie 2009

_________________________________________________________________

Posted in - Cronica de carte:, ·Cu I. Caramitru de la Hamlet la..., ·Ion Caramitru | Etichetat: , , , , , | Comentarii închise la Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe – cronică de carte

Cronică Teatrul azi: Piața Roosevelt – regia Radu Afrim

Posted by teatrul azi pe 05/01/2010

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara – Piaţa Roosevelt de Dea Loher. Un spectacol de Radu Afrim. Traducerea: Victor Scoradeţ. Decoruri: Iuliana Vâlsan. Costume: Velica Panduru. Muzica: Vlaicu Golcea. Sound design: Uţu Pascu. Light design: Lucian Moga. Sculptură: Bogdan Raţă. Cu: Romeo Ioan, Irene Flamann Catalina, Andrea Tokai, Ion Rizea, Claudia Ieremia, Alina Reus, Cătălin Ursu, Călin Stanciu jr., Cristian Szekereş, Paula Maria Frunzetti, Cristina Pădurariu (flaut, voce), Marius Lupoianu, Adrian Kiper, Dan Strava.

 

„Aşa sunt eu“

de Mircea MORARIU

1. În urmă cu câţiva ani, mai exact în 2005, atunci când a înscenat la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila un bun spectacol cu Adam Geist de Dea Loher, regizorul Radu Afrim scria în caietul de sală al montării în cauză un text cu valoare progra­matică. Era vorba acolo nu doar despre decizia directorului de scenă de a se apleca exclusiv asupra unor partituri din literatura dramatică de azi, nu numai despre hotărârea de a-şi asuma şi manageriza, până la ultimele consecinţe, artistice, fireşte, propria libertate interioară şi de creaţie, ci şi despre ceea ce el numea atunci libertatea „însoţirii” cu cei ce gândesc asemenea lui şi pentru care este extrem de importantă şi de preţioasă libertatea de a explora artisticeşte nestingheriţi lucrurile considerate tabu. În cea mai bună parte, Afrim şi-a respectat promisiunile. Din acel moment a lucrat mult, cel mai adesea cu rezultate mai mult decât notabile, a făcut-o în teatre pe care le-a socotit a fi pregătite să-l accepte şi să şi-l asume ( „Odeon“, „Andrei Mureşanu“ din Sfântu Gheorghe, Piatra Neamţ, Ploieşti, Constanţa), să rişte odată cu el (Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila), să renască prin şi datorită spec­tacolelor montate de el acolo (Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, Teatrul Municipal din Baia Mare). Regizorul nu a fost obligatoriu consecvent ideii de a înscena doar texte de ultimă oră. Deoarece până la ora la care scriu această cronică nu am văzut Jocul de-a vacanţa de la Baia Mare, nu ştiu cum a fost întâl­nirea lui Radu Afrim cu poezia textului lui Sebastian. Dar cum între regizor şi felul de a scrie al autorului Stelei fără nume pot fi intuite numeroase afinităţi, existau premisele reuşitei. Sper că ele au fost valorificate. Pot să spun însă cu certitudine că spectacolul constănţean cu Inimi cicatrizate a fost unul cu totul aparte, din păcate prea puţin luat în seamă de critică, de jurii şi, din ceea ce ştiu, cam fără urmări pentru Teatrul care l-a produs. Cred că Teatrul unde se văd cel mai clar fructele „însoţirii“ e „Maria Filotti“ din Brăila. Lui i se alătură acum, la capătul unui proces în trei timpi, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara. Se poate spune, fără teama de a greşi, că „trilogia“ timişoreană a fost una dintre cele mai benefice pen­tru regizor, dar mai cu seamă pentru colectivul actoricesc de aici.

Acum trei ani, o echipă directorială tânără, ea însăşi în formare (Adriana-Maria Hausvater şi Ion Rizea) îl invita pe Radu Afrim să monteze întâia premieră care consfinţea şi primul rezultat în reprofesionalizarea colectivului de actori şi în demer­sul de recâştigare a publicului. Chiar dacă această recâştigare începea cu un şoc, într-un oraş de tradiţie intelectuală, universitară, dar şi oarecum conservator. E vorba despre spectacolul cu piesa Krum de Hanoch Levin. Atunci regizorul se întâlnea cu o seamă de actori preponderent tineri, cu un potenţial valoric incert, deloc stimulat ori exploatat, obligată parcă să îşi ascundă, să îşi nege propria tinereţe.

Pasul imediat următor a fost făcut odată cu Boala familiei M, după piesa lui Fausto Paravidino, ocazie cu care nu doar posibilele fantome ce bântuie aşa-numita Sală 2 au fost trezite din adormire, ci şi energiile actorilor. Liderul generaţiei tinere, Ion Rizea, a făcut un rol de compoziţie de mare clasă (de altfel, el chiar poate da clasă celor ce purced la roluri de acest gen) în Luigi – şi rămân la această opinie, în pofida faptului că evoluţia lui nu a fost încununată de nominalizările şi premiile la care cred că era îndreptăţită, Claudia Ieremia a fost impecabilă în rolul surorii celei mari, condamnată la sacrificiu. Şi alte evoluţii actoriceşti au fost demne de luat în seamă. Spaţiul de joc fabulos a fost în chip excepţional valorificat de sce­nografia Velicăi Panduru, iar premiul UNITER obţinut de ea e doar unul dintre cele s-ar fi cuvenit să încununeze acest spectacol.

Cântecul Suzanei

 muzica: vlaicu golcea / text și voce – călin stanciu jr.

  __________________________________________

Odată cu Piaţa Roosevelt, Afrim nu săvârşeşte ceea ce s-ar putea numi ori chiar s-a numit, cam prea pripit, în presa cotidiană, „spectacolul perfect“. Piaţa Roosevelt nu e tocmai fără fisură. I se pot reproşa montării lungimi nedorite. Se pot invoca o seamă de autocitări ale unor formule şi strategii regizorale experimentate anterior. Recursul la tehni­cile şi specificităţile spectacolului de cabaret, ca un fel de distanţare de realismul prea accentuat ori apăsător al textului, ca metodă de îmbogăţire a unei partituri cu încărcătură preponderent socială, translatarea unor dansuri, amestecul vizibil între poetic şi realist erau detectabile în Boala familiei M şi au devenit dominante în Omul-pernă de la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila. Marele merit, marea victorie a lui Radu Afrim constă în aceea că, odată cu Piaţa Roosevelt, se poate vorbi despre naşterea unei trupe a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara. Cu certitudine pot fi relevate diferenţe valorice între actori, fireşte că unii sunt foarte buni (Ion Rizea, Irene Flamann-Catalina, Cătălin Ursu, Andrea Tokai), iar unii buni, neîndoielnic că unii ni se relevă buni, dar altfel buni decât îi ştiam până acum (Victor Manovici) ori ni se relevă pur şi simplu (Romeo Ioan). Dar e dincolo de orice dubiu că la capătul „trilogiei timişorene”, colectivul de actori de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ a dobândit o cu totul altă fizionomie decât avea în urmă cu trei ani. Important e că, de la cel mai experimentat component al distribuţiei (Irene Flamann-Catalina) la cei mai tineri (Călin Stanciu jr. şi Marius Lupoianu), cu toţii joacă nutrind o firească aspiraţie către unitate şi stil. E, în opinia mea, principalul atu al spectacolului şi marele câştig al „însoţirii“ actorilor timişoreni cu regizorul Radu Afrim. Nu singurul. Or, tocmai acest merit, ci şi altele, printre care acela că, înfrângând inerţia şi opacităţile, regizorul şi-a făurit la Timişoara un public al său (în condiţiile în care acceptăm că există publicuri şi nu o categorie masificată de spectatori şi asta mi se pare o izbândă) sunt argumente forte în favoarea ideii că „trilogia“ timişoreană a lui Radu Afrim trebuie să continue, dobândind dezvoltări utile pentru ceea ce înseamnă viaţa teatrală timişoreană. Şi nu numai.

2. Piaţa Roosevelt, despre care se face vorbire în piesă, este un spaţiu lesne detectabil din punct de vedere strict geografic. E situată în centrul oraşului São Paulo din Brazilia şi a fost descoperită de Dea Loher în urma unui incident neplă­cut de care a avut parte ea însăşi în răstimpul unui sejur pe respectivele meleaguri, consumat în vara anului 2003. Povestea personală a scriitoarei e detaliată de ea însăşi în interviul acordat live, la Berlin, lui Ciprian Marinescu şi inserat de acesta în numărul 14 al revistei atent, publicaţie a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, care, pe lângă multe altele, cuprinde şi textul integral al piesei. Ceea ce contează cu adevărat nu e faptul, până la urmă, nu tocmai ieşit din comun care i s-a întâmplat scriitoarei, ci observaţia în conformitate cu care „situaţiile existenţi­ale extreme declanşează scrisul“. O astfel de situaţie a însemnat declick-ul ce a determinat scrierea piesei care concentrează între paginile ei personaje deopotrivă comice şi tragice, ori care se joacă cu comicul spre a-şi masca sau pentru a înşela tragicul din viaţa lor, percepute a se situa la marginea societăţii, dispreţuite de morala burgheză comună, de fapt cât se poate de normale în anormalitatea gene­ralizată a existenţei noastre. Domnul şi doamna Mirador, Vito şi Concha, Aurora, Bingo şi Aziza, Bibi şi Suzana, Omul cu sacoşe şi Femeia cu oase, Phedra de Cordoba, Raimonda pot avea oricând o existenţă reală. Indiferent că sunt poliţişti şi neveste de poliţişti, patroni excentrici ori care mimeaza excentricitatea, jucându-se cu destinul altor oameni, preacinstite stăpâne ale unor stabilimente de plăceri trupeşti, prostituate, travestiţi, travestite sau „transsexuane“, consumatori ori trafi­canţi de cocaină. Sunt personaje care sunt ori care devin altfel din cine ştie ce accident al vieţii şi se văd silite să se adapteze ca să poată supravieţui. Să meargă mai departe. Ele dobândesc o ambiguitate poetică, la limita dintre tragic şi comic, graţie felului în care sunt surprinse de condeiul Deei Loher. Personaje-limbaj, per­sonaje-confesiune, personaje-definiţie, personaje-explicaţie, personaje-comentariu sau personaje-temă, fără a fi mai puţin fiinţe sociale. În ciuda apetitului lor crescând spre confesiune (reală sau mimată), spre rememorare, justificare şi recuperare a propriului trecut şi a propriilor erori, „eroii“ ori, mai degrabă, „antieroii“ care popu­lează Piaţa Roosevelt se remarcă prin imposibilitatea de a fi situaţi şi clasificaţi într-o anume formulă de expresie riguros exactă. Viaţa lor cotidiană în Piaţa Roosevelt se desfăşoară pe terenul unui realism dilatat până la graniţele fantasti­cului, însemnând un amestec ingenios de real şi ireal.

Cântecul Aurorei

aranjament muzical: vlaicu golcea / flaut: cristina pădurariu / voce: ion rizea

_______________________________________________________________

Lumea pestriţă din Piaţa Roosevelt ne apare atât de ambiguă şi datorită modalităţii mediate în care cea mai mare parte dintre personaje sunt prezentate de către scriitoare. Căci recuperarea şi rememorarea lor se realizează de către domnul Mirador (să observăm semnificaţia simbolică a numelui personajului, mira­dor însemnând punct de observaţie), poliţistul aflat în comă profundă. Poliţistul Mirador (Romeo Ioan) e singurul personaj din spectacolul timişorean al cărui cos­tum, ca şi al cărui comportament e lipsit de excentricităţi. Excelentă idee a autoa­rei costumelor Velica Panduru, care are grijă să le înzestreze totuşi pe toate celelalte personaje cu câte un detaliu de identificare. Pe doamna Mirador cu două portocale ce pot fi ghicite sub basma. Pe Aurora cu un fel de pălărie-instalaţie care nu e dată deoparte decât atunci când e înlocuită de peruca ce o trimite cu gândul spre alte vremuri. Pe Vito cu nişte pantaloni fistichii ce fac personajul încă şi mai fistichiu decât se proiectează în joaca sa. Concha se manifestă în anumite momente asemenea unei pisici, animal cu care a ajuns să se identifice. Phaedra de Cordoba are ceva statuar. Tânăra Bingo e marcată printr-o imensă bilă albă, purtată ase­menea unei măşti, iar scena de dragoste eşuată dintre ea şi Vito e dintre cele mai emoţionante prin finalul ei trist- derizoriu. Celelalte personaje au însemnele speci­fice „ilustrei“ lor meserii. Poliţistul Mirador e cel ce exprimă primul tema profundă şi de autentică substanţă, deopotrivă a piesei şi a spectacolului – tema morţii. El e cel care ne conduce în Piaţa Roosevelt. El o descrie, iar descrierea sa dobân­deşte forma definiţiei: „Piaţa Roosevelt e un loc urât şi strâmb. Un loc în care toate alea par să se afle unde nu trebuie, până şi copacii, şi nu pot să spun că mi-e drag“. El îi rezumă reperele: o biserică, secţia de poliţie, garajele subterane, bor­delurile, cârciumile, barurile, îi defineşte locuitorii şi tot el e cel care doreşte să afle „unde e istoria noastră şi unde apar eu în ea“. Numai aparent nu îşi îndeplineşte dorinţa. Deoarece întreg textul piesei, ca şi spectacolul pe care el îl prilejuieşte înseamnă o poveste în urma depănării căreia aflăm o mulţime de poveşti de viaţă, între care şi aceea a poliţistului. Spectacolul lui Radu Afrim nu contrazice în chip esenţial structura piesei, deşi dispune de numeroase elemente de legătură între episoadele-poveşti, elemente neprevăzute în didascalii, nu acţionează drastic asupra textului (doar câteva modificări sunt cu adevărat semnificative). Regizorul acţionează asupra piesei cu imaginaţie rafinată, nu şi agresivă, şi astfel spectaco­lul devine unul al memoriei, al comentariului şi al acţiunii propriu-zise. În capacita­tea de a menţine în echilibru aceste trei însuşiri mi se pare că se cuvine căutat unul dintre meritele sale fundamentale. Tocmai graţie relaţiei de complementaritate neagresivă pe care directorul de scenă o stabileşte cu textul şi datorită valorizării exemplare a filonului său oniric, socotesc că, într-un anume fel, poate chiar fără ca Radu Afrim să fi intenţionat asta, Piaţa Roosevelt a ajuns să dobândească un accent pirandellian. Nu în sensul punerii în aplicare a nu ştiu căror principii ori învăţături ale doctorului Hinkfuss. Ci într-un sens mult mai profund şi mai uman.

Să mă explic. În Să îmbrăcăm pe cei goi, Pirandello nu concepe strada drept o prezenţă neutră, drept un simplu fond zgomotos pentru acţiunea propriu-zisă, ci se întoarce mereu la ea socotind-o activ şi profund implicată în deznodământ. Urmând scriitura Deei Loher, îmbogăţindu-o, Radu Afrim îi „îmbracă pe cei goi“ deopotrivă cu delicateţe şi cu umor corosiv. „Strada –ce oroare! “ – exclama Ersilia Drei, în vreme ce speculativul Ludovico Nota observa că strada cu oamenii ei, „distrage, întrerupe, împie­dică, contrazice, deformează“. Noii „cei goi“, cei din piesa Deei Loher şi din spectacolul lui Radu Afrim, se arată ahtiaţi după zgomot. Au un apetit pentru zgomot, pentru zgomo­tul stadioanelor de fotbal pe care îl aduc în Piaţa Roosevelt graţie transmisiunilor televi­zate la care participă vocal, dublând excitatele comentarii ale pătimaşilor crainici sportivi brazilieni cu propriile lor exclamaţii şi strigăte. O fac chiar dacă, asemenea lui Vito (Victor Manovici), nu agreează deloc fotbalul, fiindcă altminteri ar altera riturile sociale ale pieţei şi palpiturile sale intense, dar şi distructive. Cu excentricităţile lor afişate, subliniate, mar­cate îşi marchează ei existenţa. Excentricităţile ascund ori întăresc drame. Consumate pe vremea când matroana de acum, amabilă, tandră şi autoritară, era încă băiat ori visa la o carieră de cântăreaţă (Aurora – Ion Rizea), sau în miros de portocale (Doamna Mirador – Irene Flamann Catalina), în activitatea exhibată (Omul cu sacoşe– Cristian Szekeres) ori ca o consecinţă a morţii (Femeia cu oase – Paula Maria Frunzetti), în aşteptarea morţii (Concha – Andrea Tokai), în jocul cu cocaina, dar şi cu moartea (Raimundo – Marius Lupoianu), în exhibiţionismul sexual (Aziza – Alina Reus), în formi­dabile şi devastatoare partide de sex cu marţieni (Bibi –Cătălin Ursu), în numărătoare profesională a crainicei de bingo transformată în numărătoarea vieţii (Bingo – Claudia Ieremia), în superbul cântec de flaut şi voce (Phedra de Cordoba – Cristina Pădurariu), în sex şi cabaret (Suzanna – Călin Stanciu jr.)

Sigur că le-ar fi fost extrem de uşor regizorului şi actorilor timişoreni să facă din Piaţa Roosevelt un spectacol de esenţă preponderent sau afişat tragică. Tot la fel cum montarea cu Piaţa Roosevelt ar fi putut eşua într-unul cu tentă socială, dacă nu chiar moralizatoare, despre indiferenţa ori răutatea agresivă cu care privim lumea marginalilor, tragediile multe care îi marchează, indiferent dacă acestea sunt ascunse ori la vedere. Neîndoielnic, tare le-ar fi fost la îndemână semnatarilor spectacolului timişorean să rămână la tenta comică, amuzată, care e doar asemenea cojii de portocală, amăruie, în cel mai bun caz, dulce-amăruie. Sau să adopte tonul superior didactic. Râdem, ne amuzăm, ne lăsăm prinşi de ritmurile de tango ori de fado, de cântecele interpretate live de unii dintre actori (Ion Rizea, Cătălin Ursu), de muzica originală superbă cântată la flaut şi vocal de Cristina Pădurariu, apreciind rolul lui Vlaicu Golcea în scrierea ei, dar şi în pregătirea muzicală a interpreţilor. Dar mai apoi, când ieşim din şi de la Piaţa Roosevelt, stării acesteia de frenezie i se substituie o alta, aceea mai profundă şi dureroasă a empatizării cu existenţa cu final tragic la care sunt condamnaţi dezmoşteniţii sorţii. Nişte dezmoşteniţi pe care deopotrivă Dea Loher, Radu Afrim şi actorii timişoreni ni-i prezintă altfel decât a făcut-o dramaturgia americană de la O’Neill încoace şi spectacolele inspirate de ea. Toată arta lui Radu Afrim şi a colaboratorilor săi constă în harul aparte de a ilumina, de a scălda într-o lumină aparte, crepusculară, ceea ce este deopotrivă ascuns şi dureros.

3. Unul dintre considerabilele atuuri ale montării este fascinanta ei plasticitate. Văd în ea, în primul rând, o nouă reuşită a excepţionalei capacităţi a a gândi în spaţiu a regizorului. Care aici, în condiţiile atât de speciale ale Sălii 2, capătă valenţe aparte, răscolitoare, o forţă de acţiune asupra spectatorului răvăşitoare. Dar văd şi o revenire de zile mari a scenografei Iuliana Vâlsan, autoarea decorurilor. O sceno­grafă care, după încheierea colaborării cu Mihai Măniuţiu, după o bună scenografie la un spectacol târgumureşean cu Livada de vişini, părea a fi intrat în penumbră. Acum, în Piaţa Roosevelt, împreună cu regizorul Radu Afrim, cu actorii Naţionalului timişorean, cu creatoarea costumelor, Velica Panduru, cu light designerul Lucian Moga, Iuliana Vâlsan se dovedeşte extrem de inspirată în gestionarea extrem de eficientă şi plină de semnificaţii a unui spaţiu de joc pe care izbuteşte să îl însufle­ţească în fiecare colţ al său. Apar, neîndoielnic, în scenografia ei, reperele de bază ale Pieţei Roosevelt. Dar poate mai pregnant ca orice e cimitirul întrevăzut asemenea unei concretizări materiale a marii, adevăratei teme a piesei. Acolo unde acel aşa sunt eu pe care îl dezvoltă rând pe rând personajele piesei şi ale spectacolului dobândeşte forma ultimă, devirusată de orice prefăcătorie. Iar pe imensul spaţiu al sălii dominatoare rămân pisicile create de artistul plastic timişorean Bogdan Raţă, tot atâtea semne ale trecerii prin această lume a unor fiinţe altfel, dar pline de sen­sibilitate. Totul scăldat în subtila lumină crepusculară proiectată de Lucian Moga.

________________________________________________________________________________

Posted in - Cronici:, ·P-ța Roosevelt - Afrim | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Comentarii închise la Cronică Teatrul azi: Piața Roosevelt – regia Radu Afrim

Florin Piersic jr. ”Opere cumplite” (volumul unu) – cronica de carte

Posted by teatrul azi pe 04/01/2010

Florin Piersic jr., Opere cumplite – volumul unu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.

de Mircea MORARIU

Calapodul

Nu am fost niciodată atât de ipocrit încât să nu recunosc că mi s‑a întâmplat să mă uit preţ de câteva minute la emisiuni de televiziune precum Surprize, surprize, Iartămă, Din dragoste ori altele asemenea. Şi unui critic de teatru i se mai întâmplă să se joace cu telecomanda televizorului şi să mai zăbovească zece–cincisprezece minute în compania unei telenovele, iar când serialul cu pricina e o producţie românească, interesul profesional îl determină pe critic să îi acorde fie şi un minimum de atenţie. Şi aceasta pentru că în distribuţii apar tot mai frecvent actori importanţi, actori mari, actori adevăraţi, amestecaţi cu amatori, cu ambuscaţi, cu fete siliconate şi cu băieţi al căror merit e doar acela de a frecventa cu asiduitate sălile de fitness. Nu fac parte dintre „talibanii“ ce cred că un actor în lege nu are ce căuta în asemenea producţii. Nu trăiesc pe altă lume, ştiu care sunt salariile din teatre, înţeleg că veniturile mai trebuie suplimentate. Dacă sunt deranjat de ceva, e să văd că un actor bun îşi dă toată silinţa să fie prost, că nu face nimic spre a transmite o câtime din profesionalismul său amatorilor ce îl înconjoară, ba chiar se lasă absorbit de aceştia. Am toată consideraţia, bunăoară, pentru Carmen Tănase, o „veterană“ a telenovelelor autohtone, care nu se leapădă de talent, de rigoare, de profesiune atunci când părăseşte cabina de la „Odeon“, ci le ia cu dânsa şi pe platourile de la Buftea, şi în studiourile de la Acasă TV. Criticii literari, se vede treaba mai înţelepţi şi mai îngăduitori decât cei teatrali, nu s‑au scandalizat foarte tare când Mircea Cărtărescu a început să publice istorioare glazurate în Elle şi nu au consemnat „decesul literar al scriitorului“ atunci când acesta le‑a adunat în volumaşul de mare succes De ce iubim femeile. Andrei Pleşu, Horia‑Roman Patapievici, Florin Iaru, George Cuşnarencu, Horia Gârbea ori Răzvan Petrescu au scris, fără a fi puşi la zid de nimeni, în ceea ce se cheamă reviste glossy, iar în pofida acestui „păcat“, unii dintre ei şi‑au aflat locul în recenta şi atât de selectiva Istorie critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu. Iar mai tânărul critic Marius Chivu socoteşte că astfel de scrieri pot duce la revitalizarea genului scurt. Probabil.

Dacă mai trăgeam cu ochiul la Surprize ori îmi mai cheltuiam timpul cu telenovelele, recunosc că nu îmi dau banii de bugetar, totuşi relativ bine plătit, pe revistele glossy. Mă mulţumesc să le mai răsfoiesc într‑o doară în magazinele de presă tot mai elegante şi mai civilizate, ori să le privesc copertele nu doar lucitoare, adesea chiar bine făcute, în vitrinele chioşcurilor de ziare din perimetrul staţiilor de tramvai. Dar am citit De ce iubim femeile, tot la fel cum am făcut şi cu recentul Opere cumplite – volumul unu de Florin Piersic jr., apărut în vara anului 2009 la Editura Humanitas. Volum ce reuneşte vreo cincizeci de poveşti şi povestioare, multe publicate de binecunoscutul actor în reviste mai mult ori mai puţin glossy, precum Eva, Max sau 24fun, altele inedite. Când în urmă cu câţiva ani l‑am văzut pe Florin Piersic jr. în one man show‑ul Sex, Drugs&Rock’roll la Teatrul Luni de la Green Hours, care i‑a adus un premiu UNITER de interpretare, dar şi o promisiune (neonorată) de a‑l juca pe Hamlet, am apreciat nu doar calităţile actoriceşti ori regizorale, ci şi pe cele de traducător ale protagonistului. Niciun cuvânt din versiunea găsită pentru textul lui Eric Bogassian nu era nelalocul lui, chiar şi vorbele mai puţin „academice“ erau „de acolo“. Nu‑i deranjau nici măcar pe pudibonzii de profesie. Mi s‑a părut cât se poate de limpede că tânărul Piersic e un perfect cunoscător al registrelor şi legilor oralităţii, al regulilor monologului dramatic, în fine că are condei.

Citind Opere cumplite – volumul unu, am remarcat exact acelaşi lucru: capacitatea autorului de a se juca în chip şi fel pe claviatura oralităţii, de a găsi nota potrivită, de a identifica diezii şi bemolii necesari. De a crea iluzia că transcrie un text ce tocmai se naşte, ce tocmai e rostit. Există o oralitate specifică snobilor ori îmbogăţiţilor peste noapte, „robilor“ din multinaţionale, parcă dornici să compenseze „ţinuta formală“ din orele de muncă asiduă printr‑un limbaj căutat neglijent. Există un specific individualizat al mitocanilor organizaţi şi ei pe căprării, specific individualizat în funcţie de zona în care „activează“ mitocanul, există un specific al agramaţilor pur sânge, diferit de cel caracteristic celor ce fac ori se joacă de‑a agramaţii, o modalitate anume a parveniţilor cu costume de firmă, cu celulare de ultimă oră şi o alta a celor ce „rad“ caviar cu polonicul. Există, de asemenea, o anume teatralitate a limbajului lor, o teatralitate a cotidianului la care e extrem de sensibil Florin Piersic jr. E o teatralitate care dă în clocot şi care mie mi se pare că parcă ar vrea să ţâşnească dintre pagini de carte spre a‑şi afla loc pe scenă. E sigur că din acest punct de vedere textele lui Florin Piersic jr. sunt fără cusur. Deşi de dimensiuni diferite, impuse de formatul revistei pentru care au fost scrise, prozele ori miniprozele lui Florin Piersic jr. au o anumită egalitate cu ele însele. Nu înseamnă că nu ar fi unele care ies în evidenţă. Mie mi‑au reţinut atenţia regele junglei, băiat de tătuţ de tătuţ, subtil‑ionesciana plastic, savuroasa eu, supremul. Merită, desigur, menţiuni aparte acele texte care îşi extrag seva din lumea spectacolului şi a jargonului anglicizant aferent. Mă gândesc la the copywriter, the producer, the scriptwriter, the director, the actor. Dar mai cu seamă la treizeci patruzeci de dolari. Se poate că citite la intervale regulate, dictate de frecvenţa apariţiei publicaţiei unde urmau să apară, textele lui Florin Piersic jr. să determine un interes de lectură mereu reînnoit. Dar parcurse una după alta, prozele ori miniprozele actorului îşi devoalează repede formula, calapodul, caracterul lor de produs manufacturier. Care numai calitate nu poate fi socotită. Tocmai de aceea, dacă vrea să fie socotit scriitor în lege, Florin Piersic jr. va trebui să se exerseze şi în alte genuri, şi în alte stiluri, şi în alte registre. Căci pericolul manierizării e evident. Totul e să nu tindă şi el să dea în clocot.

_________________________________________________________________

Posted in - Cronica de carte: | Etichetat: , , , , , | Comentarii închise la Florin Piersic jr. ”Opere cumplite” (volumul unu) – cronica de carte

cronica „Viata binecuvantata a lui Bess” – Teatrul National „Radu Stanca“ din Sibiu

Posted by teatrul azi pe 30/11/2009

      „Spectacolul de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ are calitatea de a spune această poveste cu emoţie şi cu căldură. Regia lui Radu‑Alexandru Nica are darul de a stărui exact cât trebuie asupra mecanismului complicat, de infinită subtilitate, care motivează acţiunile fiecărui personaj. Scenografia lui Dragoş Buhagiar e grandioasă, luxuriantă, dar nu are nimic în plus, niciun element deranjant, nimic ce ar putea fi de natură să şocheze. Montarea se serveşte de proiecţiile video datorate lui Daniel Gontz, însă o face în asemenea chip, încât niciun moment nu ai sentimentul că ele sunt nişte „cârje“ la care face apel directorul de scenă spre a o scoate la capăt. Muzica şi sound‑design‑ul iscălite de Vlaicu Golcea au însuşirea de a fi nu un simplu adjuvant, ci elemente intrinseci spectacolului. În concluzie, Breaking the Waves e un spectacol definit prin organicitate. Însuşire tot mai rară în vremea din urmă pe scenele noastre. Forţa montării se naşte tocmai din organicitatea integrării emoţiei cu rigoarea şi nicidecum doar din exuberanţa expresiei care e reală, dar care nu sufocă nici spectacolul şi nici expunerea ideii. O expunere deloc expozitivă, nicidecum didactică ori demonstrativă. Tu, spectator, vibrezi, te emoţionezi, poate chiar simţi o lacrimă în ochi, dar nu aluneci în melodramă. Pentru că realizatorii spectacolului au avut grija şi ştiinţa de a înlătura acest pericol.”  

Fragment din cronica „Spectacolul‑miracol” de Mircea Morariu („Breaking the Waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess”, adaptare scenică de S. Anastasof după un scenariu de Lars von Trier – Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu)

Posted in - Cronici: | Etichetat: , , , , , , , , , | Comentarii închise la cronica „Viata binecuvantata a lui Bess” – Teatrul National „Radu Stanca“ din Sibiu

A aparut revista TEATRUL azi – Nr. 11-12/2009

Posted by teatrul azi pe 30/11/2009

Revista TEATRUL azi

Numărul 11-12/2009

din sumar:

FNT 2009 în imagini

  • Festivalul Naţional de Teatru în imagini

Festivaluri, Gale

  • Bucureşti
    • Teatrul liric în festival” de Costin Popa Prezenţa lui Ioan Holender, directorul Operei de Stat din Viena, la conducerea artistică a Festivalului Internaţional „George Enescu“ încă din 2003, a însemnat, printre multe altele, şi îmbogăţirea afişului manifestării bucureştene cu titluri de operă reprezentate scenic, semiscenic sau în concerte lirice.
    • Eugen Ionescu în vizită la George Enescu…” de Marinela Ţepuş
    • Premii
  • Brăila
    • La aniversare” de Adrian Mihalache
    • Puţin, dar bun!” de Ruxandra Anton
    • Întâlniri de toamnă” de Marinela Ţepuş  Oricât de mult ar fi atras un regizor de opera unui dramaturg, perspectiva celui din urmă tinde să aducă la rampă propria gândire, propria percepţie asupra unui text. E adevărat că regizorul Victor Ioan Frunză l‑a cunoscut bine pe dramaturgul Dumitru Solomon. S‑au preţuit reciproc. E la fel de adevărat că şi unul, şi celălalt sunt artişti de valoare cu opere bine definite.
  • Galaţi
    • Criza ne face inventivi!!!” de Marinela Ţepuş
    • Insectarul de vise de Ruxandra Anton” („Labirintul Irinei – alb”, un spectacol de Eugen Făt – Teatrul Dramatic „Fani Tardini“)
  • Gheorgheni
  • Giurgiu
    • Teatru la Dunăre” de Daria Dimiu
    • Giurgiu: între frac şi blue‑jeans” de Mircea Ghiţulescu
  • Mangalia
  • Iaşi
    • Inovaţie şi creativitate” de Ştefan Oprea
    • E frumos în octombrie la FITCT!” de Carmen Mihalache
  • Bacău
  • Cluj-Napoca
    • PUCK 2009” de Raluca Tulbure
    • Impresii de spectator” de Iosif Herţea (Teatrul de păpuşi „Puck“ din Cluj‑Napoca – Festivalul Internaţional al Teatrelor de Păpuşi şi Marionete, ediţia VIII‑a (19–23 octombrie).

Aniversări

Veşti bune, chiar foarte bune

  • Decorare
    • George Banu distins cu Meritul Cultural Naţional al Republicii Polone
  • Inaugurări Râmnicu Vâlcea
    • Anton Pann are casă nouă!
  • Inaugurări Bacău
    • Teatrul de Vară.

Anul Grotowski

  • Grotowski şi Barba: pe calea teatrului-dans. Între teatru şi dans: antrenamentul actorului grotowskian” de Monique Borie

Anul Eugen Ionescu

  • Ambianţă sonoră“ de Iosif Herţea

Eseuri

  • Ciulei, constructorul” de Ion Cazaban. Fără îndoială, Liviu Ciulei rămâne, pentru noi, acelaşi constructor temeinic în toate ipostazele sale creatoare. Aşa a fost, de la început, prin pregătirea, calităţile şi menirea de arhitect. Dar şi ca interpretul unor remarcabile roluri de compoziţie. Pentru a deveni apoi regizorul care va elabora spectacole de recunoscută complexitate, susţinând noi direcţii, cu consecinţe mereu valabile, în mişcarea noastră teatrală. Iar scenografia concepută de el, montând aceste spectacole, şi‑a impus expresivitatea şi funcţionalitatea ca un constant subiect de studiu.
  • Oglinzile memoriei” de Mircea Morariu
  • Ce e de făcut cu Teleghin? (studiu de personaj)” de Călin Ciobotari

Praful de pe scândură

  • Asociaţia actorilor profesionişti din România” de Theodor‑Cristian Popescu

Memoria teatrului

  • Vasile Enescu, regizor al cuvintelor” de Claudia Dimiu Până să devină exportator de regie de mare clasă (marca Andrei Şerban, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Tompa Gábor, Silviu Purcărete), teatrul românesc a funcţionat cu spectacole alcătuite de destul de mulţi actori, de destul de puţini regizori.
  • Lilly Bulandra despre Actor şi arta lui” de Nicolae Havriliuc

Interviuri

Spectacole

Cartea de teatru

  • „Metteur en page” de Constantin Paraschivescu („Regizor” de Dinu Cernescu)
  • „Cuvinte potrivite cu duh” de Constantin Paraschivescu („Carte cu artişti şi civili” de Alexandru D. Lungu)
  • „La şuetă cu domnul Sebi” de Constantin Paraschivescu („Arhivarul clipei” de Eusebiu Ştefănescu)
  • „1113 dramaturgi” de Ion Cazaban („Istoria literaturii române. Dramaturgia” de Mircea Ghiţulescu)
  • „Calapodul” de Mircea Morariu („Opere cumplite – volumul unu” de Florin Piersic jr.)
  • „Transferuri teatrale” de Crenguţa Manea („Teatru cu voce de femeie, două piese de Gianina Cărbunariu şi Laila Ripoll”). Ediţie îngrijită de Catalina Iliescu Gheorghiu.
  • „Ariane Mnouchkine şi cele câteva minute de teatru” de Alexandru Ştefan („Întâlniri cu Ariane Mnouchkine” de Josette Féral)
  • „Corp şi poezie“ de Alexandru Ştefan („Corpul poetic, o pedagogie a creaţiei teatrale“ de Jacques Lecoq)

Ne-au vizitat

  • Actori francezi, pe scena bucureşteană” de Mariana Ciolan („Music-hall” de Jean-Luc Lagarce la Odeon) Celebra actriţă Fanny Ardant s-a aflat din nou în România, de data aceasta cu un spectacol de teatru. Prezentat pe 23, 24 şi 25 septembrie a.c., „Music-hall” de Jean-Luc Lagarce – o producţie a Teatrului Bouffes du Nord în regia cunoscutului actor Lambert Wilson, a putut fi adus la Bucureşti graţie parteneriatului între Ambasada Franţei, Institutul Francez şi Teatrul Odeon. Mariana Ciolan scrie despre culisele acestui proiect. 
  • Cealaltă faţă a lui Yoshi Oida“ de Anca Haţiegan. Între 1 şi 6 octombrie 2009, a avut loc la Cluj-Napoca un eveniment complex dedicat celebrului actor şi regizor de origine niponă YOSHI OIDA, invitat în România de Centrul Internaţional pentru Artele Spectacolului – ARTHOC, o structură independentă, tânără şi extrem de serioasă, condusă de regizoarea Adriana Chiruţă. Teatrul Maghiar de Stat, partener şi gazdă, precum şi Centrul Cultural Francez din Cluj au susţinut această întâlnire despre care scrie colaboratoarea noastră, Anca Haţiegan. 

Noi în lume

  • De la Purcărete la Purcărete. Rememorăm“ de Emil Boroghină. Făcând apel la propriile sale amintiri, la documente, fotografii şi extrase de presă, Preşedintele Festivalului Internaţional Shakespeare evocă prima participare a unui teatru românesc la Festivalul de la Edinburgh, în 1991. E vorba, fireşte, despre „Ubu Rex cu scene din Macbeth“, spectacolul creat de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Craiova. 
  • Un festival pentru «Faust»: Edinburgh, 18–22 august 2009” de Andreea Dumitru
  • La Avignon, în off
  • Academia itinerantă „Andrei Şerban“
  • „Cumnata lui Pantagruel“ premiată.
  • „Revizorul“ la reprezentaţia cu nr. 100
  • Teatrul de Cameră din Arad, premieră la Pécs („Caii la fereastră” de Matei Vişniec)

Din lume

  • Edinburgh – Fringe 2009
  • Festivalul „Teatro a corte“, Torino
    • „«Teatro a corte», un festival estival substanţial” de Doina Papp
  • Festivalul Internaţional de Teatru, Lyon
    • „Oare ororile nasc războaie sau războaiele nasc orori?” de Elisabeta Pop
  • Jan Lauwers: „Improvizaţiile nu‑şi au locul în spectacolele noastre“, interviu de Irina Wolf Regizorul flamand Jan Lauwers, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de teatru ai momentului, autorul unui formidabil spectacol numit „Isabella’s Room“, în care excelează actriţa sa fetiş Viviane de Muynck, i-a acordat un interviu în exclusivitate corespondentei noastre din Viena, Irina Wolf.
  • „Eu exist, dar cine sunt eu?” de Irina Wolf („The Lobster Shop” / „Magazinul homarului” de Jan Lauwers – Burgtheater, Viena)
  • „În căutare de urme şi umbre” de Raluca Tulbure
  • „Veneţia la persoana întâi” de Crenguţa Manea
  • „Anotimpurile oraşului” de Adina Bardaş (Sezon teatral la Toronto). Toronto – un spaţiu plin de frenezie care‑şi transmite energiile şi lumina, un spaţiu lacom care te prinde în ritmurile lumii. Peste 18 milioane de vizitatori se răspândesc anual pe cele 10000 de străzi ale oraşului, aşteptând nerăbdători să traverseze cele 20000 de intersecţii care stârnesc spiritul de aventură şi abandonându‑se cu voluptate în vâltoarea acaparatoare a atâtor ispite culturale. Toronto are peste 90 de săli de spectacol şi se laudă cu titlul de „Hollywoodul Nordului“.

Info

  • Început de stagiune la Teatrul „George Ciprian“ din Buzău

  • Teatrul Naţional Timişoara: Conchista teatrală de Codruţa Popov

Pentru mai multe detalii intră pe www.teatrul-azi.ro

Posted in - Lansare de carte: | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Comentarii închise la A aparut revista TEATRUL azi – Nr. 11-12/2009

Cronica ”Moartea lui Danton” – Regia Mihai Maniutiu. Teatrul Maghiar de Stat din Cluj

Posted by teatrul azi pe 10/11/2009

imagesCAHLAGNQ

  •   ”Nu ştiu dacă Moartea lui Danton a mai fost vreodată jucată undeva în lume în formula de studio, aşa cum se întâmplă în spectacolul regizat de Mihai Măniuţiu la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, care are, între altele, meritul de a deconta ideile esenţiale ale textului rămas de la dramaturgul german, îmbogăţite cu cele ale artistului şi gânditorului politic care e regizorul, în mai puţin de două ore de spectacol de o intensitate copleşitoare. Sunt convins de un singur lucru. Că montarea impresionează prin felul în care surprinde încărcătura tragică a evenimentelor, prin inteligenţa în care focalizează deopotrivă asupra delirului maselor şi prăbuşirii individualităţilor, prin fluidul emoţional pe care îl generează ansamblul, prin modalitatea în care tragedia politică se metamorfozează în cea a indivizilor, fără a o scăpa din vedere vreun singur moment pe prima, prin felul în care exploatează, la nivel superior, ceea ce se numeşte teatrul politic, un teatru politic autentic, deparazitat de mincinoase militantisme ideologice. Merite de necontestat care mă fac să socotesc Moartea lui Danton unul dintre marile evenimente ale stagiunii. Dacă nu cumva, chiar cel mai mare.” Mircea Morariu
  • Cronică apărută în Teatrul azi Nr.8-9-10/2009. Citește tot articolul „Disecând Revoluţia“ de Mircea Morariu („Moartea lui Danton“ de Georg Büchner – Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca)
  •  

Posted in - Cronici:, ·Moartea lui Danton | Etichetat: , , , , , , , | Comentarii închise la Cronica ”Moartea lui Danton” – Regia Mihai Maniutiu. Teatrul Maghiar de Stat din Cluj

Teatrul azi Nr.8-9-10/2009

Posted by teatrul azi pe 30/10/2009

Pentru informații complete vizitează http://www.teatrul-azi.ro/
 
Festivaluri

Interviuri

Spectacole

Din lume

Posted in - Lansare de carte: | Etichetat: , , , , , , , , , , | Comentarii închise la Teatrul azi Nr.8-9-10/2009