Teatrul azi

blog -de sustinere și promovare- al revistei teatrul azi

Archive for the ‘.anti-dialog Cristina Modreanu – Mircea Morariu’ Category

FNT 2009. Selecționerul unic și Jandarmul teatral țâfnos – un anti-dialog între Cristina Modreanu și Mircea Morariu

Posted by teatrul azi pe 20/01/2010

Fragmentul „jumătatea goală“ din articolul publicat  de Mircea Morariu în Nr. 1-2/2010 al revistei Teatrul azi.

În FNT am văzut și spectacole care, dacă ar exista un cod penal al Thaliei, ar putea fi încadrate la „infracțiuni teatrale”. Mircea Morariu   

Un tânăr şi talentat actor de la un teatru din provincie a postat pe Facebook, în chiar zilele celei de-a XIX-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru, o afirmaţie care m-a pus pe gânduri: „A început să mă doară teatrul“. L-am rugat să se explice iar el mi-a scris că motivul durerilor sale îl reprezintă numeroasele „infracţiuni teatrale“ pe care le-a văzut în Festival. Sunt de acord cu tânărul meu prieten. Au existat infracţiuni în ediţia a XIX-a FNT. Care ar fi, în opinia mea, aceste infracţiuni care, dacă ar exista un cod penal al teatrului, ar aduce spectacolelor în cauză ani buni de temniţă grea?   

Turandot (foto: Mihaela M. Ghenescu)

Mai întâi, Turandot, adaptare de Lia Bugnar după piesa lui Carlo Gozzi, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, în regia lui Andriy Zholdak, prezentat în secţiunea Premieră în FNT. A fost vorba despre un spectacol adus de Cristina Modreanu „pe încredere“, pe „neve“, cum se zice. Numai că, „pentru a repune adevărul în drepturile lui istorice“, cum îi place să spună primarului general al Capitalei, Turandot nu a avut nicidecum premiera în FNT. El a putut fi văzut, atât de spectatorii obişnuiţi, cât şi de critici, în data de 1 octombrie 2009, cu ocazia unei microstagiuni organizată de Teatrul sibian. Din motive numai de ea ştiute, Cristina Modreanu nu a făcut deplasarea la Sibiu, nu a văzut cum stau lucrurile şi nu a prevenit o catastrofă teatrală incalificabilă. Nu ştiu care au fost cauzele absenţei sale, socotesc însă că nimic nu scuză absenţa cu pricina pe care nu o pot numi altfel decât iresponsabilă. Indiferent de ce înseamnă Teatrul din Sibiu pentru mişcarea teatrală naţională, indiferent ce obligaţii are directoarea artistică a FNT faţă de respectivul Teatru, e limpede că nimic nu îi justifică, nu îi scuză inconştienţa. Cristina Modreanu a luat parte la ediţia din vara lui 2009 a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu şi a văzut pretinsul spectacol după piesa Woyzeck de Georg Büchner, montat de acelaşi regizor la Agency Culture. Ceea ce s-a putut vedea era, indiscutabil, de natură să o pună în gardă şi să o îndemne la maximă prudenţă. Se vede treaba că nu a pus-o şi uite aşa a pătruns în FNT o impardonabilă infracţiune teatrală ce a plasat atât instituţia teatrală producătoare, cât şi pe directoarea artistică a FNT într-o situaţie jenantă, ruşinoasă de-a dreptul. Cu toate că spre deosebire de montarea după minunata piesă a lui Georg Büchner, în cazul de faţă o bună parte din textul lui Gozzi a fost auzită, însă e greu, e imposibil de precizat ce legătură există între ceea ce se rosteşte şi ceea ce se vede pe scenă. Bună parte din poveste e transferată de Zholdak în vremea celui de-al treilea Reich, Altoum e o imagine mai mult ori mai puţin aproximativă a lui Adolf Hitler, un Hitler înveşmântat în uniformă de ofiţer ss, cu zvastică, dar şi cu coroană monarhică, extrem de incoerent în dorinţele sale. El vrea să termine degrabă cu războiul, cu lupta, cu vărsarea de sânge, dar comandă la telefon noi şi noi atacuri. O doreşte pe cruda Turandot măritată şi cuminţită, însă are faţă de ea tot felul de porniri incestuoase. Ba chiar şi Calaf şi Barach sunt ofiţeri nazişti, nu prea se înţelege bine de ce şi pentru ce. De fapt, se înţelege. Numai fiindcă aşa a vrut megavoinţa regizorului căruia se vede treaba că puţin îi pasă de rigoare, de logică ori de bun simţ teatral.   

La Bucureşti, spectacolul s-a jucat în imensa Sală Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti. Nu am văzut reprezentaţia din motive de igienă intelectuală. Dar mi s-a spus că s-a plecat masiv de la spectacol, semn că spectatorii români, nefiind nicidecum nişte „rechini flămânzi“, cum îi califică Andriy Zholdak în delirantele lui consideraţii despre repetiţii, publicate în cartea Repetiţiile şi teatrul reînnoit – Secolul regiei apărută în anul 2009 la Editura Nemira, s-a salvat de teamă ca nu cumva să i se aplece după meniul atât de săţios servit de voinţa tiranică a regizorului, meniu în care felul de bază se cheamă supremaţia neconcordanţelor absolute.  

Cum traversează... (foto:Adrian Piclisan)

Tot la categoria infracţiuni intră debilul spectacolaş cu piesa Cum traversează Barbie criza mondială, după piesa Michaelei Mihailov, diletant înfăptuit de Alexandra Badea la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara. Nu insist prea mult aici cu analiza încropelii cu pricina fiindcă mă ocup de ea într-o cronică separată, ce poate fi citită tot în acest număr al revistei. Un comentator german improvizat, apropiat de Teatrul Naţional din Timişoara, mereu pe post de ştie-tot şi întotdeauna gata să ne dea sfaturi, precum odinioară consilierii sovietici, ne asigură într-o publicaţie on line că ne-am afla în faţa unui spectacol de teatru extrem de modern. Eu nu pot să spun decât că suntem în faţa a ceva ce nu trebuia cu niciun preţ arătat în cadrul FNT. Că acest ceva a făcut imense deservicii Teatrului Naţional din Timişoara. Ca şi eforturilor remarcabile pe care le fac de patru ani încoace tinerii lui directori pentru a readuce instituţia în prim-planul vieţii teatrale româneşti. Realismul şi responsabilitatea ar fi trebuit să determine conducerea Naţionalului timişorean să refuze deplasarea acestui spectacol. Degeaba te făleşti că instituţia pe care o conduci vine în Festival cu trei spectacole, în van scrii în atent, publicaţia Teatrului, că Timişoara ar fi devenit „un nou centru de cercetare teatrală“ câtă vreme dai totul peste cap cu cevaul impardonabil numit Cum travesează Barbie criza mondială.   

Doar fiindcă e adepta îndemnului, devenit regulă pentru noua literatură dramatică românească „Scrieţi, fetelor, numai scrieţi!“ –, Cristina Modreanu a mai permis accesul pe afişul Festivalului, în secţiunea Romanian Showcase, a unei nereuşite a Gianinei Cărbunariu, nereuşită ce se cheamă Poimâine alaltăieri de la Teatrul Mic. Spectacolul nu e chiar o infracţiune teatrală, dar nici departe de acest statut nu e. Cum nu e departe de calificativul cu pricina nici Epopeea lui Ghilgamesh, versiune teatrală şi regia Dragoş Galgoţiu, neizbutită producţie a Teatrului „Odeon“ de la care iarăşi s-a plecat masiv. Spectacolul seamănă cu un album de artă, cu reproduceri superbe, în care rostul actorilor e acela de a funcţiona asemenea textelor explicative. Numai că cei mai mulţi o fac cvasidiletant şi neinteresant. La fel cum e întreg spectacolul.   

Krum (foto: Andu Dumitrescu)

Infracţiune în lege e însă Krum, după piesa lui Hanoch Levin, spectacol defectiv de valoare artistică reală, aproximativ montat de Theodor Cristian Popescu la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Nu ştiu care au fost raţiunile artistice ce au determinat invitarea acestui spectacol peltic în FNT. Doar spre a se arăta că la Târgu Mureş se montează texte serioase şi nu piese bulevardiere, după schimbarea de director? Debil şi neconvingător argument. Cristina Modreanu, deşi tânără, are o anumită experienţă în viaţa teatrală românească. Îi este neîndoielnic cunoscut detaliul că se întâmplă adesea ca într-un colectiv teatral, după o perioadă foarte proastă, să se producă o ruptură, un salt. Care are o anumită semnificaţie, o anumită valoare pentru respectivul colectiv, dar care nu îl îndreptăţeşte să primească imediat premii cu coroniţă. Din premiul şi din coroniţa excesiv de generos dăruite de Cristina Modreanu prin invitarea acestui  spectacol de tip vampir, care m-a stors de orice energie şi m-a făcut să mă cert cu mine însumi şi cu teatrul, s-a ales, din păcate, scrumul.   

Acestea sunt, după părerea mea, infracţiunile teatrale ce s-au comis în FNT. Ele reprezintă jumătatea goală a paharului. Mi se va spune – pariez pe asta – că ele sunt mult mai puţin numeroase decât spectacolele pe care le-am socotit bune şi foarte bune. E adevărat. Dar nu e, pe de altă parte, mai puţin adevărat că în manifestări de anvergura Festivalului Naţional de Teatru astfel de greşeli cântăresc mai mult decât reuşitele.  

__________ 

__________

Deşi ceea ce ne-a trimis sub titulatura de „drept la replică” este departe de conţinutul respectivei noţiuni, din textul colegei noastre Cristina Modreanu răzbate o atât de arzătoare dorinţă de a-l pune la punct, sau mai exact la zid, pe colaboratorul nostru, criticul Mircea Morariu (pe care-l asigurăm de totală încredere în discernământul, în cultura şi în capacitatea sa de analiză), încât n-am rezistat tentaţiei de a-i înlesni înfruntarea pe site-ul revistei noastre, revistă prea sobră adeseori.

  

Cristina Modreanu – drept la replică la articolul lui Mircea Morariu.

„Ar trebui trimis să-și vadă de treabă în alt ”sector” orice critic ce emite sentințe, în loc să elaboreze argumente, care judecă în loc să încerce să înțeleagă…” CRISTINA MODREANU 

[…] 

… nu mai pot să acopăr prin tăcerea mea atitudinea de jandarm (s.n.) a unor oameni care cred că li se cuvine mai mult decât merită. Cum să mai crezi că teatrul este un spațiu deschis, al creativității, al imaginației care își ia mereu teme de cercetare și le aduce pe scenă, spre beneficiul unui public ce caută în teatru un partener de dialog și o oglindă în care să se vadă pe sine în profunzime, când îl citești, de exemplu, pe Mircea Morariu (unul dintre cronicarii recunoscuți la noi, atât de recunoscut, încât e de nelipsit din juriile UNITER de exemplu) și constați că judecă actul teatral ca și cum ar purta robă și ar lucra la Tribunalul din Oradea și nu la Universitatea locală? Ultimul său articol publicat de Teatrul azi Nr. 1-2/2010 pare scris de un jandarm teatral țâfnos (s.n.) care simte nevoia să pună la colț, cu nemăsurată satisfacție, tot ceea ce nu corespunde unui model teatral prestabilit, forjat în mintea sa, și al cărui apărător se face. Tot ceea ce nu se ”încadrează”, trebuie de îndată amendat și trecut în categoria „infracțiune teatrală” care, ”dacă ar exista un cod penal al teatrului ar primi ani grei de închisoare”(sic!). Ți se face pur și simplu frică și începi să te îndoiești că te mai afli într-o țară liberă, începi să îți amintești de un regim care se impunea prin teroare și care, deși îl credeam dus de mult, continuă să supraviețuiască prin oamenii care s-au (de)format atunci.  

Mircea Morariu invitat de Cristina Modreanu să prezinte volumul ”Istoria Teatrului Național Timișoara” în FNT-2008

Domnul care vrea să readucă Poliția în teatrul românesc se mândrește cu faptul că nu vede teatru în afara granițelor patriei și caută cuvinte care să aibă un ton peiorativ pentru cei ce îndrăznesc să vină din afara acesteia și să-și dea cu părerea – ca de exemplu ”extraneu” (o colegă de-a domniei-sale, Natalia Stancu, folosea un alt cuvânt – ”străinez” – pentru a exprima același dispreț de băștinaș frustrat față de vizitatorii cosmopoliți). Mai mult decât atât, îi suspectează pe cei care caută să vadă cât mai mult din ce se întâmplă în lume și îi declară ”fumați” pe creatori care au lăsat în teatrul lumii mai multe urme într-un an decât va lăsa domnul Morariu într-o viață. Nu există vreo garanție că domnul Morariu a auzit măcar despre acești creatori. Ca și pentru alți colegi ai săi (nu mai departe de președinta secției AICT, Alice Georgescu – vezi anti-dialogul din Dilema veche, pentru Mircea Morariu teatrul s-a oprit în anii 80, acolo unde s-a format pentru el modelul teatral absolut, în descendență stanislavskiană. Dincolo de acest ”muzeu al figurilor de ceară”, respectabile dar îmbătrânite, nu există decât subiecți pentru eventuale încarcerări. Nu este deloc singurul care gândește așa. […] Atitudinea de diriginte care pocnește cu linia mâna elevului, atitudinea de polițist care amendează depășirea pe linia continuă, atitudinea de vechil pe moșie – toate acestea ar trebui să dispară odată pentru totdeauna. […] Ar trebui trimis să-și vadă de treabă în alt ”sector” orice critic ce emite sentințe, în loc să elaboreze argumente, care judecă în loc să încerce să înțeleagă, care tânjește după pedepse, care scrie pe un ton otrăvit din cauza umorilor proprii (ele nu privesc pe nimeni altcineva!!!!), care dovedește că nu cunoaște nici măcar jumătate din reperele artistului care a creat o operă! 

Vezi articolul integral pe site-ul Teatrul azi

_______________________________________ 

Alte cronici post-FNT 2oo9
 
Iulia POPOVICI – Intermezzo. A mai fost un FNT – Liternet, 11 noiembrie 2009
Oana STOICA – Patimile și decăderea Festivalului Național de Teatru – FNT 2009 – Liternet, noiembrie 2009 
Niclolae PRELIPCEANU – Carnet de toamnă (D-ale Festivalului Național)  –  Viața Românească, 11-12/2009 
Cristina RUSIECKI – FNT 2009 – Cultura, 16 noiembrie 2009  
Mirella NEDELCU-PATUREAU – A mai trecut un festival…  – Observator cultural Nr. 500, noiembrie 2009 
Matei MARTIN –  Cum mi-am petrecut Festivalul Național de Teatru – Dilema veche nr. 300, 12 noiembrie 2009 

Dan BOICEA – Festivalul Național de Teatru între pozitiv și negativ – Adevărul, 9 noiembrie 2009 

Gabriela LUPU – Concluzii și (ne)mulțumiri. Bune și rele la FNT – Cotidianul, 9 noiembrie 2009 

Ileana LUCACIU – Festivalul Național de Teatru – ediția XIX – spectator.blog, 3 noiembrie 2009 

Nicoleta POPESCU – Note pentru spectacolele din FNT 2009 – teatruacum.blog, 9 noiembrie 2009 

  

Anunțuri

Posted in - TEATRUL azi - Cum ne văd alții:, .anti-dialog Cristina Modreanu - Mircea Morariu | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Comentarii închise la FNT 2009. Selecționerul unic și Jandarmul teatral țâfnos – un anti-dialog între Cristina Modreanu și Mircea Morariu