Teatrul azi

blog -de sustinere și promovare- al revistei teatrul azi

Archive for the ‘– TEATRUL azi – Cum ne văd alții:’ Category

FNT 2009. Selecționerul unic și Jandarmul teatral țâfnos – un anti-dialog între Cristina Modreanu și Mircea Morariu

Posted by teatrul azi pe 20/01/2010

Fragmentul „jumătatea goală“ din articolul publicat  de Mircea Morariu în Nr. 1-2/2010 al revistei Teatrul azi.

În FNT am văzut și spectacole care, dacă ar exista un cod penal al Thaliei, ar putea fi încadrate la „infracțiuni teatrale”. Mircea Morariu   

Un tânăr şi talentat actor de la un teatru din provincie a postat pe Facebook, în chiar zilele celei de-a XIX-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru, o afirmaţie care m-a pus pe gânduri: „A început să mă doară teatrul“. L-am rugat să se explice iar el mi-a scris că motivul durerilor sale îl reprezintă numeroasele „infracţiuni teatrale“ pe care le-a văzut în Festival. Sunt de acord cu tânărul meu prieten. Au existat infracţiuni în ediţia a XIX-a FNT. Care ar fi, în opinia mea, aceste infracţiuni care, dacă ar exista un cod penal al teatrului, ar aduce spectacolelor în cauză ani buni de temniţă grea?   

Turandot (foto: Mihaela M. Ghenescu)

Mai întâi, Turandot, adaptare de Lia Bugnar după piesa lui Carlo Gozzi, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, în regia lui Andriy Zholdak, prezentat în secţiunea Premieră în FNT. A fost vorba despre un spectacol adus de Cristina Modreanu „pe încredere“, pe „neve“, cum se zice. Numai că, „pentru a repune adevărul în drepturile lui istorice“, cum îi place să spună primarului general al Capitalei, Turandot nu a avut nicidecum premiera în FNT. El a putut fi văzut, atât de spectatorii obişnuiţi, cât şi de critici, în data de 1 octombrie 2009, cu ocazia unei microstagiuni organizată de Teatrul sibian. Din motive numai de ea ştiute, Cristina Modreanu nu a făcut deplasarea la Sibiu, nu a văzut cum stau lucrurile şi nu a prevenit o catastrofă teatrală incalificabilă. Nu ştiu care au fost cauzele absenţei sale, socotesc însă că nimic nu scuză absenţa cu pricina pe care nu o pot numi altfel decât iresponsabilă. Indiferent de ce înseamnă Teatrul din Sibiu pentru mişcarea teatrală naţională, indiferent ce obligaţii are directoarea artistică a FNT faţă de respectivul Teatru, e limpede că nimic nu îi justifică, nu îi scuză inconştienţa. Cristina Modreanu a luat parte la ediţia din vara lui 2009 a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu şi a văzut pretinsul spectacol după piesa Woyzeck de Georg Büchner, montat de acelaşi regizor la Agency Culture. Ceea ce s-a putut vedea era, indiscutabil, de natură să o pună în gardă şi să o îndemne la maximă prudenţă. Se vede treaba că nu a pus-o şi uite aşa a pătruns în FNT o impardonabilă infracţiune teatrală ce a plasat atât instituţia teatrală producătoare, cât şi pe directoarea artistică a FNT într-o situaţie jenantă, ruşinoasă de-a dreptul. Cu toate că spre deosebire de montarea după minunata piesă a lui Georg Büchner, în cazul de faţă o bună parte din textul lui Gozzi a fost auzită, însă e greu, e imposibil de precizat ce legătură există între ceea ce se rosteşte şi ceea ce se vede pe scenă. Bună parte din poveste e transferată de Zholdak în vremea celui de-al treilea Reich, Altoum e o imagine mai mult ori mai puţin aproximativă a lui Adolf Hitler, un Hitler înveşmântat în uniformă de ofiţer ss, cu zvastică, dar şi cu coroană monarhică, extrem de incoerent în dorinţele sale. El vrea să termine degrabă cu războiul, cu lupta, cu vărsarea de sânge, dar comandă la telefon noi şi noi atacuri. O doreşte pe cruda Turandot măritată şi cuminţită, însă are faţă de ea tot felul de porniri incestuoase. Ba chiar şi Calaf şi Barach sunt ofiţeri nazişti, nu prea se înţelege bine de ce şi pentru ce. De fapt, se înţelege. Numai fiindcă aşa a vrut megavoinţa regizorului căruia se vede treaba că puţin îi pasă de rigoare, de logică ori de bun simţ teatral.   

La Bucureşti, spectacolul s-a jucat în imensa Sală Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti. Nu am văzut reprezentaţia din motive de igienă intelectuală. Dar mi s-a spus că s-a plecat masiv de la spectacol, semn că spectatorii români, nefiind nicidecum nişte „rechini flămânzi“, cum îi califică Andriy Zholdak în delirantele lui consideraţii despre repetiţii, publicate în cartea Repetiţiile şi teatrul reînnoit – Secolul regiei apărută în anul 2009 la Editura Nemira, s-a salvat de teamă ca nu cumva să i se aplece după meniul atât de săţios servit de voinţa tiranică a regizorului, meniu în care felul de bază se cheamă supremaţia neconcordanţelor absolute.  

Cum traversează... (foto:Adrian Piclisan)

Tot la categoria infracţiuni intră debilul spectacolaş cu piesa Cum traversează Barbie criza mondială, după piesa Michaelei Mihailov, diletant înfăptuit de Alexandra Badea la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara. Nu insist prea mult aici cu analiza încropelii cu pricina fiindcă mă ocup de ea într-o cronică separată, ce poate fi citită tot în acest număr al revistei. Un comentator german improvizat, apropiat de Teatrul Naţional din Timişoara, mereu pe post de ştie-tot şi întotdeauna gata să ne dea sfaturi, precum odinioară consilierii sovietici, ne asigură într-o publicaţie on line că ne-am afla în faţa unui spectacol de teatru extrem de modern. Eu nu pot să spun decât că suntem în faţa a ceva ce nu trebuia cu niciun preţ arătat în cadrul FNT. Că acest ceva a făcut imense deservicii Teatrului Naţional din Timişoara. Ca şi eforturilor remarcabile pe care le fac de patru ani încoace tinerii lui directori pentru a readuce instituţia în prim-planul vieţii teatrale româneşti. Realismul şi responsabilitatea ar fi trebuit să determine conducerea Naţionalului timişorean să refuze deplasarea acestui spectacol. Degeaba te făleşti că instituţia pe care o conduci vine în Festival cu trei spectacole, în van scrii în atent, publicaţia Teatrului, că Timişoara ar fi devenit „un nou centru de cercetare teatrală“ câtă vreme dai totul peste cap cu cevaul impardonabil numit Cum travesează Barbie criza mondială.   

Doar fiindcă e adepta îndemnului, devenit regulă pentru noua literatură dramatică românească „Scrieţi, fetelor, numai scrieţi!“ –, Cristina Modreanu a mai permis accesul pe afişul Festivalului, în secţiunea Romanian Showcase, a unei nereuşite a Gianinei Cărbunariu, nereuşită ce se cheamă Poimâine alaltăieri de la Teatrul Mic. Spectacolul nu e chiar o infracţiune teatrală, dar nici departe de acest statut nu e. Cum nu e departe de calificativul cu pricina nici Epopeea lui Ghilgamesh, versiune teatrală şi regia Dragoş Galgoţiu, neizbutită producţie a Teatrului „Odeon“ de la care iarăşi s-a plecat masiv. Spectacolul seamănă cu un album de artă, cu reproduceri superbe, în care rostul actorilor e acela de a funcţiona asemenea textelor explicative. Numai că cei mai mulţi o fac cvasidiletant şi neinteresant. La fel cum e întreg spectacolul.   

Krum (foto: Andu Dumitrescu)

Infracţiune în lege e însă Krum, după piesa lui Hanoch Levin, spectacol defectiv de valoare artistică reală, aproximativ montat de Theodor Cristian Popescu la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Nu ştiu care au fost raţiunile artistice ce au determinat invitarea acestui spectacol peltic în FNT. Doar spre a se arăta că la Târgu Mureş se montează texte serioase şi nu piese bulevardiere, după schimbarea de director? Debil şi neconvingător argument. Cristina Modreanu, deşi tânără, are o anumită experienţă în viaţa teatrală românească. Îi este neîndoielnic cunoscut detaliul că se întâmplă adesea ca într-un colectiv teatral, după o perioadă foarte proastă, să se producă o ruptură, un salt. Care are o anumită semnificaţie, o anumită valoare pentru respectivul colectiv, dar care nu îl îndreptăţeşte să primească imediat premii cu coroniţă. Din premiul şi din coroniţa excesiv de generos dăruite de Cristina Modreanu prin invitarea acestui  spectacol de tip vampir, care m-a stors de orice energie şi m-a făcut să mă cert cu mine însumi şi cu teatrul, s-a ales, din păcate, scrumul.   

Acestea sunt, după părerea mea, infracţiunile teatrale ce s-au comis în FNT. Ele reprezintă jumătatea goală a paharului. Mi se va spune – pariez pe asta – că ele sunt mult mai puţin numeroase decât spectacolele pe care le-am socotit bune şi foarte bune. E adevărat. Dar nu e, pe de altă parte, mai puţin adevărat că în manifestări de anvergura Festivalului Naţional de Teatru astfel de greşeli cântăresc mai mult decât reuşitele.  

__________ 

__________

Deşi ceea ce ne-a trimis sub titulatura de „drept la replică” este departe de conţinutul respectivei noţiuni, din textul colegei noastre Cristina Modreanu răzbate o atât de arzătoare dorinţă de a-l pune la punct, sau mai exact la zid, pe colaboratorul nostru, criticul Mircea Morariu (pe care-l asigurăm de totală încredere în discernământul, în cultura şi în capacitatea sa de analiză), încât n-am rezistat tentaţiei de a-i înlesni înfruntarea pe site-ul revistei noastre, revistă prea sobră adeseori.

  

Cristina Modreanu – drept la replică la articolul lui Mircea Morariu.

„Ar trebui trimis să-și vadă de treabă în alt ”sector” orice critic ce emite sentințe, în loc să elaboreze argumente, care judecă în loc să încerce să înțeleagă…” CRISTINA MODREANU 

[…] 

… nu mai pot să acopăr prin tăcerea mea atitudinea de jandarm (s.n.) a unor oameni care cred că li se cuvine mai mult decât merită. Cum să mai crezi că teatrul este un spațiu deschis, al creativității, al imaginației care își ia mereu teme de cercetare și le aduce pe scenă, spre beneficiul unui public ce caută în teatru un partener de dialog și o oglindă în care să se vadă pe sine în profunzime, când îl citești, de exemplu, pe Mircea Morariu (unul dintre cronicarii recunoscuți la noi, atât de recunoscut, încât e de nelipsit din juriile UNITER de exemplu) și constați că judecă actul teatral ca și cum ar purta robă și ar lucra la Tribunalul din Oradea și nu la Universitatea locală? Ultimul său articol publicat de Teatrul azi Nr. 1-2/2010 pare scris de un jandarm teatral țâfnos (s.n.) care simte nevoia să pună la colț, cu nemăsurată satisfacție, tot ceea ce nu corespunde unui model teatral prestabilit, forjat în mintea sa, și al cărui apărător se face. Tot ceea ce nu se ”încadrează”, trebuie de îndată amendat și trecut în categoria „infracțiune teatrală” care, ”dacă ar exista un cod penal al teatrului ar primi ani grei de închisoare”(sic!). Ți se face pur și simplu frică și începi să te îndoiești că te mai afli într-o țară liberă, începi să îți amintești de un regim care se impunea prin teroare și care, deși îl credeam dus de mult, continuă să supraviețuiască prin oamenii care s-au (de)format atunci.  

Mircea Morariu invitat de Cristina Modreanu să prezinte volumul ”Istoria Teatrului Național Timișoara” în FNT-2008

Domnul care vrea să readucă Poliția în teatrul românesc se mândrește cu faptul că nu vede teatru în afara granițelor patriei și caută cuvinte care să aibă un ton peiorativ pentru cei ce îndrăznesc să vină din afara acesteia și să-și dea cu părerea – ca de exemplu ”extraneu” (o colegă de-a domniei-sale, Natalia Stancu, folosea un alt cuvânt – ”străinez” – pentru a exprima același dispreț de băștinaș frustrat față de vizitatorii cosmopoliți). Mai mult decât atât, îi suspectează pe cei care caută să vadă cât mai mult din ce se întâmplă în lume și îi declară ”fumați” pe creatori care au lăsat în teatrul lumii mai multe urme într-un an decât va lăsa domnul Morariu într-o viață. Nu există vreo garanție că domnul Morariu a auzit măcar despre acești creatori. Ca și pentru alți colegi ai săi (nu mai departe de președinta secției AICT, Alice Georgescu – vezi anti-dialogul din Dilema veche, pentru Mircea Morariu teatrul s-a oprit în anii 80, acolo unde s-a format pentru el modelul teatral absolut, în descendență stanislavskiană. Dincolo de acest ”muzeu al figurilor de ceară”, respectabile dar îmbătrânite, nu există decât subiecți pentru eventuale încarcerări. Nu este deloc singurul care gândește așa. […] Atitudinea de diriginte care pocnește cu linia mâna elevului, atitudinea de polițist care amendează depășirea pe linia continuă, atitudinea de vechil pe moșie – toate acestea ar trebui să dispară odată pentru totdeauna. […] Ar trebui trimis să-și vadă de treabă în alt ”sector” orice critic ce emite sentințe, în loc să elaboreze argumente, care judecă în loc să încerce să înțeleagă, care tânjește după pedepse, care scrie pe un ton otrăvit din cauza umorilor proprii (ele nu privesc pe nimeni altcineva!!!!), care dovedește că nu cunoaște nici măcar jumătate din reperele artistului care a creat o operă! 

Vezi articolul integral pe site-ul Teatrul azi

_______________________________________ 

Alte cronici post-FNT 2oo9
 
Iulia POPOVICI – Intermezzo. A mai fost un FNT – Liternet, 11 noiembrie 2009
Oana STOICA – Patimile și decăderea Festivalului Național de Teatru – FNT 2009 – Liternet, noiembrie 2009 
Niclolae PRELIPCEANU – Carnet de toamnă (D-ale Festivalului Național)  –  Viața Românească, 11-12/2009 
Cristina RUSIECKI – FNT 2009 – Cultura, 16 noiembrie 2009  
Mirella NEDELCU-PATUREAU – A mai trecut un festival…  – Observator cultural Nr. 500, noiembrie 2009 
Matei MARTIN –  Cum mi-am petrecut Festivalul Național de Teatru – Dilema veche nr. 300, 12 noiembrie 2009 

Dan BOICEA – Festivalul Național de Teatru între pozitiv și negativ – Adevărul, 9 noiembrie 2009 

Gabriela LUPU – Concluzii și (ne)mulțumiri. Bune și rele la FNT – Cotidianul, 9 noiembrie 2009 

Ileana LUCACIU – Festivalul Național de Teatru – ediția XIX – spectator.blog, 3 noiembrie 2009 

Nicoleta POPESCU – Note pentru spectacolele din FNT 2009 – teatruacum.blog, 9 noiembrie 2009 

  

Posted in - TEATRUL azi - Cum ne văd alții:, .anti-dialog Cristina Modreanu - Mircea Morariu | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Comentarii închise la FNT 2009. Selecționerul unic și Jandarmul teatral țâfnos – un anti-dialog între Cristina Modreanu și Mircea Morariu

Revista 22 – În laboratorul lui Jerzy Grotowski

Posted by teatrul azi pe 09/01/2010

Directorul Institutului Polonez București, JAROSŁAW GODUN, în dialog cu GABRIELA ADAMEȘTEANU

 

[…]

Anul Grotowski

GABRIELA ADAMEȘTEANU: Anul Grotowski, pe care îl celebrează întreaga Europă la 10 ani de la moartea regizorului şi la 50 de ani de existenţă a Teatrului Laborator, a prilejuit apariţia unor lucrări teoretice esenţiale pentru mişcarea teatrală contemporană, lansate în cadrul recent încheiatului Festival Naţional de Teatru. V-aţi implicat personal în tipărirea lor, iar prezenţa Institutului Polonez a fost o dată în plus remarcată cu acest prilej. Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre oportunitatea evenimentului din perspectiva promovării valorilor culturii poloneze.

JAROSŁAW GODUN: Nu întâmplător UNESCO a decretat anul 2009 Anul Grotowski. Grotowski a fost nu numai un creator de teatru, ci, în egală măsură, un mare filozof, căci viziunea sa asupra artei teatrale nu era nicidecum una clasică. Ea a mers în direcţia unui teatru al participării. Spectacolele sale se definesc şi ca „parateatru“, deoarece a pus mai presus de actori textul prezentat pe scenă şi emoţiile pe care le trezeşte acest text în actori şi spectatori. Teatrul Laborator, înfiinţat de Grotowski, face parte dintre cele mai importante instituţii ale artei secolului XX. Tocmai de aceea mi se pare extraordinar faptul că evenimentul omagial Grotowski a avut loc în cadrul Festivalului Naţional de Teatru (FNT). Acest lucru mă bucură nespus, deoarece implicarea partenerilor români (Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“, conducerea FNT, Teatrul ACT) în proiectul nostru, intitulat În Laboratorul lui Jerzy Grotowski, reprezintă dovada vie a colaborării fructuoase dintre Institutul Polonez şi mediile culturale româneşti. Cu acest prilej, Institutul Polonez a sprijinit publicarea a trei volume omagiale dedicate operei şi personalităţii lui Jerzy Grotowski: Peter Brook – Împreună cu Grotowski. Teatrul e doar o formă (volum editat şi prefaţat de George Banu), Ryszard Cieślak, actor emblematic al anilor ’60 (volum conceput şi coordonat de George Banu), Jerzy GROTOWSKI – Spre un teatru sărac (ediţia a II-a). [1] Evenimentul editorial a fost întregit de un colocviu despre teoreticianul polonez, la care au fost invitaţi să participe reputatul critic şi profesor George Banu (Universitatea din Sorbona), Leszek Kolankiewicz (Universitatea din Varşovia) şi Dariusz Kosiński (Universitatea Jagiellonă din Cracovia), precum şi de proiecţii de film şi expoziţia Teatrul Laborator – jumătate de secol de la înfiinţare, expusă pe gardul Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti.

Interviu realizat de GABRIELA ADAMEŞTEANU, publicat în Bucureștiul Cultural, nr. 11/24 noiembrie 2009 (I) – supliment al Revistei 22

 


[1] Cele trei volume au fost editate de Fundația Culturală ”Camil Petrescu” – Teatrul azi (supliment) în parteneriat cu Institutului Polonez din Bucureşti.

Posted in - TEATRUL azi - Cum ne văd alții:, ·Jarosław Godun în ”Revista 22” | Comentarii închise la Revista 22 – În laboratorul lui Jerzy Grotowski

Dilema Veche: ”La revista Teatrul azi lucrează alți tineri… care învață să-și depășească predecesorii fără violență.”

Posted by teatrul azi pe 06/01/2010

Fragment din articolul Un subiect depășit publicat de Alice Georgescu în DILEMA VECHE, nr. 305 – 17 decembrie 2009.

[…]

O invitaţie oarecum neaşteptată din partea Floricăi Ichim, redactor-şef al revistei Teatrul azi, a adunat în Rotonda 13 a Muzeului Literaturii Române redactori, colaboratori şi observatori de ieri, de alaltăieri şi de azi ai celei mai longevive, pare-se, publicaţii culturale din România. Înfiinţată în 1956, de Camil Petrescu, şi avînd, la începuturi, în colegiul director sau chiar în redacţie personalităţi precum Tudor Vianu, Ştefan Aug. Doinaş, I.D. Sîrbu, revista Teatrul (devenită după 1989, mai ales din raţiuni administrative, Teatrul azi, apoi iarăşi Teatrul, apoi, în fine, din nou Teatrul azi) strîngea în redacţie tineri, mai puţin tineri, bătrîni şi foarte bătrîni în funcţie de numai două însuşiri: pasiunea pentru teatru şi buna stăpînire a limbii române. Priceperea efectivă se dobîndea prin exerciţiu constant; era un fel de calificare la locul de muncă. Aşa cum, în teatru, debutanţii învăţau meserie uitîndu-se la veterani, tot aşa şi învăţăceii într-ale criticii de teatru se şcoleau acolo (şi, trebuie adăugat, nu numai acolo, pentru că, în anii 1960-90, astfel de ateliere cu foc continuu existau şi la Contemporanul, la România literară ori la Luceafărul). Evident, tinerii îşi „ascuţeau dinţii“ ca să le ia, treptat, locul bătrînilor – fără să-i sfîşie, însă. Nu idealizez trecutul; am trăit acele vremuri – ba chiar, după 1989, am încercat şi eu să le conserv, „nostalgic“, chiar la proaspăta Teatrul azi, alături, în diverse perioade, de Dumitru Solomon, Cristina Dumitrescu, Victor Parhon, Magdalena Boiangiu (plecaţi, astăzi, din lume), Miruna Ionescu, Mirona Hărăbor, Alina Mang (plecate, astăzi, prin lume), Ileana Popovici, Marian Popescu (plecaţi, astăzi, din publicistica teatrală curentă), Marinela Ţepuş. Nici unul nu credea că vîrsta sau poziţia ierarhică ne pot transforma în duşmani; cu totul altele erau grijile noastre. La revista Teatrul azi de acum lucrează alţi tineri – unii, nemeritat de puţin cunoscuţi, nu doar de „publicul larg“, ci şi de „breaslă“ – care învaţă să-şi depăşească predecesorii fără violenţă. Pentru că tinerii nu au altceva de făcut decît să existe şi să devină mai buni în meserie. De rest se ocupă biologia.

Pentru a citi articolul integral dă click aici!

_________________________________

Posted in ·Alice Georgescu în ”Dilema veche” | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , | Comentarii închise la Dilema Veche: ”La revista Teatrul azi lucrează alți tineri… care învață să-și depășească predecesorii fără violență.”

Dilemateca despre colecțiile de carte ”Teatrul azi”

Posted by teatrul azi pe 06/01/2010

 Fragment din „dosarul” NOUA DRAMATURGIE – DOUĂ VALURI ȘI O SCHIMBARE LA FAȚĂ publicat de Cristina Modreanu în DILEMATECA, Nr. 43, Decembrie 2009.  

[…]

Cărți, scandaluri, festivaluri 

Coperta unei cărți de teatru era, cu cîtva timp în urmă, pe piața românească, ultimul lucru din lume care ar fi putut stîrni vreun scandal. Te uiți în bibliotecă și înțelegi imediat de ce: multe sînt negre pur și simplu, cu titlurile scrise cu alb sau cu roșu (ce îndrăzneală!). Sobru și demn. Colecția de la UNITEXT dedicată „Celei mai bune piese a anului“ poartă pentru o vreme amprenta scenografei Adriana Grand, prin desenele ei cu figuri contorsionate, simbolice. Mai sînt și copertele inspirate din picturi celebre, din care sînt reproduse fragmente, probabil din obsesia pentru capodoperă, îndelung hrănită la noi. Nu e de mirare că asemenea cărți nu circulau decît între oamenii de specialitate și că nici măcar regizorii nu le mai căutau în anii ’90, dezamăgiți dinainte de a le deschide.  

Abia tîrziu, după 2000, ceva din apetitul pentru cartea cu subiect de teatru pare să fi revenit. Pe lîngă Fundația Culturală „Camil Petrescu“, editor și al revistei Teatrul azi, marile edituri s-au repliat și fie au înființat colecții de teatru („Performa“ la Editura Cartea Românească), fie au susținut sporadic un nume mare (Editura Polirom cu Andrei Șerban sau Editura Humanitas cu Mihai Măniuțiu) sau au consimțit inteligent la alianțe aducătoare de prestigiu (Editura Nemira a publicat o serie de traduceri de cărți și albume coordonate de reputatul eseist George Banu). Coperta cărții de teatru a devenit obiect de scandal odată cu publicarea unui volum cu texte ale Gianinei Cărbunariu la Cartea Românească: pe copertă a fost pusă o fotografie din spectacol în care actrița din rolul principal, rol de prostituată în piesă, apărea cu un machiaj strident și bustul gol, fără acordul ei sau al regizoarei. Dorința de a face reclamă cu orice preț ajunsese și la cartea de teatru, după ce afectase scena în varii feluri. Cartea s-a vîndut împreună cu DVD-ul pe care se afla înregistrarea spectacolului – combinație care a atras mai mulți cititori/spectatori. (Gianina Cărbunariu – mady-baby.edu, Cartea Românească, colecția Teatru, 2007)  

Dar cele mai consistente apariții în materie de carte de teatru se datorează în continuare, paradoxal, nu editorilor, ci festivalurilor de teatru care au înțeles să dubleze cu o armătură teoretică structura evenimentelor pe care le girează: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu are încă din primii ani de funcționare un volum în care apar piesele noi prezentate întîi în spectacole lectură, Festivalul Shakespeare colaborează cu Fundația Culturală „Camil Petrescu“ la publicarea unor monografii despre mari regizori ai lumii, iar Festivalul Național de Teatru a lansat în 2008 Colecția FNT, în dorința de a contribui la traducerea unor volume teoretice esențiale pentru istoria mișcării teatrale internaționale. Cît privește Festivalul Dramaturgiei Românești, eveniment dedicat prin tradiție în exclusivitate piesei românești și, de cîțiva ani, noii dramaturgii – cu numele ei tinere de mare succes – acesta publică constant atît piese românești, cît și traduceri din dramaturgia contemporană, iar începînd din 2008 a preluat sub aripa sa Concursul național de dramaturgie, inițiat după ’90 de Ministerul Culturii și Cultelor.  

După un moment de recul, cînd teatrul s-a revoltat împotriva cărții, construindu-și destinul exclusiv pe scenă, se înregistrează o întoarcere către instrumentele care pot să contribuie cel mai serios la întărirea structurii teoretice fără de care nici o artă nu înregistrează progrese reale. Măcar pentru practicienii artei scenice, dacă nu și pentru spectatorii săi, drumul teatrului ar trebui să treacă și prin bibliotecă.  

 Pentru a citi articolul integral dă click aici!
___________________________________

 

Posted in - TEATRUL azi - Cum ne văd alții:, ·Cristina Modreanu în ”Dilemateca” | Etichetat: , , , , , | Comentarii închise la Dilemateca despre colecțiile de carte ”Teatrul azi”