Teatrul azi

blog -de sustinere și promovare- al revistei teatrul azi

Archive for the ‘– Revista presei/pagina de teatru’ Category

Interviu Ioana Ieronim

Posted by teatrul azi pe 05/02/2010

Colaboratoare exigenta şi generoasă a redactiei noastre, Ioana Ieronim vorbeste despre poezie, traduceri, teatru si proiecte de suflet devoalate in premiera, intr-un interviu acordat lui Stelian Turlea, aparut pe 29 ianuarie 2010 in Ziarul de Duminica.

Poeta Ioana Ieronim a lucrat ca redactor pentru enciclopedii straine, apoi jurnalist cultural. A fost atasat cultural la Washington DC (1992-96), apoi director de program Fulbright in Bucuresti. Actualmente e scriitor free-lance, membra a Uniunii Scriitorilor si a PEN-Club (unde a fost o vreme secretar general) din România. A publicat mai multe volume de poezie, unele bilingve (romana-engleza, romana-germana). Poezia ei a fost inclusa in antologii aparute in Grecia, Polonia, Argentina, Turcia etc. A participat la programe, ateliere, festivaluri in Catalonia, Statele Unite, Marea Britanie, Republica Irlanda, Irlanda de Nord, Scotia, Austria, Germania, Grecia, Suedia, Slovenia, Serbia, Ungaria, Republica Ceha, Republica Moldova, Polonia, Turcia, Israel. Recent, a manifestat preocupari in domeniul teatrului.

[…]

„Datorita interesului meu recent in teatru, s-a intâmplat sa fiu implicata si in facerea unor carti de teatru. Mi-a aparut in volum, la Fundatia Camil Petrescu – revista „Teatrul azi” – traducerea piesei „Furtuna” a lui Shakespeare, pe care am realizat-o pentru spectacolul Catalinei Buzoianu la Teatrul Mic. A tipari piesele care se joaca, asa cum se obisnuia in perioada interbelica, reprezinta una dintre multiplele initiative ale Floricai Ichim, la conducerea Fundatiei Camil Petrescu pe care a intemeiat-o. Pentru editura aceleiasi fundatii am prefatat volumul de dramaturgie contemporană din Israel, asa cum anul trecut am prefatat volumul de dramaturgie contemporană din Balcani. Este vorba de o impresionanta  serie de dramaturgie contemporana coordonata de Andreea Dumitru si Ioana Anghel, care a depasit acum zece volume. Ele reprezinta o sursa valoroasa de text dramatic pentru lumea teatrului si o modalitate privilegiata de a vedea cum sunt altii, prilej de a ne situa pe noi insine in context. De altfel, pornind de la volumul balcanic, in vara acestui an mi-a aparut in revista new-yorkeza „American Theater Magazine” un amplu eseu dedicat teatrului din câteva tari balcanice. Ca sa ramân la aceeasi zona, tocmai am predat la aceeasi editura a Fundatiei Camil Petrescu o culegere de teatru, pe care am tradus-o si am prefatat-o, din Goran Stefanovski, o figura exemplara a dramaturgiei ex-iugoslave. Una dintre piese i-a fost inclusa in antologia bilingva si lecturile regizate din cadrul FITS 2009, Festivalul de Teatru de la Sibiu. Apoi, am colaborat cu Saviana Stanescu la alcatuirea unei culegeri de texte de Richard Schechner, „Performance. Introducere si teorie”, pe care am tradus-o – un demers special, fiind vorba de introducerea in România a unei estetici, cu terminologia ei. Volumul a aparut cu ocazia Festivalul National de Teatru din 2009 […].
De unde vine acest recent interes pentru teatru?
– Din interesul meu de a scrie eu insami teatru. Multi ani, am reusit sa pun in poezie ceea ce aveam de spus, utilizând variatele posibilitati ale poeziei. Insa ma preocupa acum mai multe teme care cer forma de teatru. Mi se pare interesant sa ma apropii de acest domeniu pe mai multe cai. Sa-mi formez instrumentele de care am nevoie. Acum câteva luni am avut prilejul unui scurt stagiu de lucru (al treilea) la Teatrul LARK din New York, specializat in dezvoltarea dramaturgiei. Aici am scris a doua parte la piesa mea „Camasile”. Este o piesa taraneasca, in dialect muscelean… In forma ei prima, ca piesa intr-un act, a fost publicata in toamna acestui an in revista Yellow Medicine Review, Southwest Minnesota State University, toamna 2009 (traducerea de Ernest H. Latham Jr si autoare). Tot in forma ei initiala, piesa a facut si obiectul unui spectacol teatral la Richmond, Virginia.
Sa inteleg ca teatrul va lua locul poeziei?
– Nu cred. Si nu cred ca se exclud la nivelul scrisului! […]

_________________________________________

Anunțuri

Posted in - Revista presei/pagina de teatru, .Interviu Ioana Ieronim | Etichetat: , , , , , , , , | Comentarii închise la Interviu Ioana Ieronim

Cel mai bun spectacol din 2009 – chestionar DILEMA VECHE

Posted by teatrul azi pe 15/01/2010

Cel mai bun spectacol al primei părți a stagiunii teatrale 2009-2010

Răspunzînd  la întrebarea ”Care considerați că este cel mai bun spectacol de teatru din 2009?”, 3 dintre cei 4 critici de teatru chestionați dau același răspuns pentru Dilema veche: spectacolul Teatrului Odeon din București – Pyramus & Thisbe 4 You. Cel de-al 4-lea re(s)pondent, tînărul Ionuț SOCIU, are o altă opțiune dar și o scuză: ”Trebuie să recunosc că am ratat cîteva spectacole despre care am auzit numai de bine (Piaţa Roosevelt sau Pyramus & Thisbe 4 you).”

 Pyramus & Thisbe 4 You după W. Shakespeare

 

 *

Traducere de Andrei Marinescu
Regia: Alexandru Dabija
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Visuals: Casa Gontz

Cu: Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Oana Ştefănescu, Antoaneta Zaharia, Paula Niculiţă, Ana Maria Moldovan, Ionel Mihăilescu, Mircea Constantinescu, Marius Damian, Pavel Bartoş, Gabriel Pintilei, Mihai Smarandache, Victor Cociorbă, Nicu Coman, Cristian Dunăreanu, Dan Iosif, Ion Iosif, Constantin Neagu, Dumitru Neagu.

Argument (pe scurt):

Cristina MODREANU

O nemiloasă cronică a teatrului românesc după 20 de ani, şi face cît un amplu eseu despre „mărirea şi decăderea“ artei teatrale de la noi, despre toate ambiţiile găunoase, blazările leneşe, absurdele ciocniri interetnice care au otrăvit şi mai otrăvesc perimetrul scenei româneşti. Spectacolul […] nu este numai un exerciţiu pe cît de complicat pe atît de fascinant pentru actori (care sînt excelenţi, de la mic la mare, jucîndu-se cu propunerile regizorului cu cea mai mare plăcere), ci mai ales un interesant proiect regizoral asociat cu o nouă traducere/adaptare/revizuire dramaturgică (Andrei Marinescu) menită să folosească scopului bine definit al creatorului spectacolului – acela de a exorciza prin satiră (o nouă formă de satiră, cu accente contemporane şi o structură originală) moravurile lumii teatrale româneşti. 

Iulia POPOVICI

Un spectacol de un haz nebun, incapabil să se ia în serios, despre metehnele teatrului şi ale oamenilor care-l practică. Şi nu, nu e deloc postmodern, e de-a dreptul baroc: întorsul pe dos al hainei (să admirăm cusăturile), tehnica la vedere şi supraexploatarea ei, autoreferenţialitatea în buclă n-au de-a face cu tîrîitul unei apocalipse perpetue (sfîrşitul civilizaţiei şi al teatrului), ci cu oboseala unei ere şi vestirea celei ce va veni. Un nou romantism, care va să zică. Pyramus şi Thisbe 4 you e o tropăială veselă şi adevărată printre trenduri, încrîncenări şi seriozităţi. Un spectacol deştept (şi o ştim, fără ironie şi umor nu e nici isteţime).

Nicolae PRELIPCEANU

Deşi pare o glumă bună, este mult mai mult decît atît, o meditaţie pe marginea teatrului, o meditaţie despre regie şi despre actorie şi despre scenografie, dar şi despre metehnele omeneşti. Are dreptate şi cel care se distrează şi uită, dar cred că are dreptate şi cel care se distrează şi se întreabă de ce s-a distrat şi dacă n-a greşit cheia. […] Dacă eşti un spectator treaz, vei simţi că şi pe tine te face de rîs, parcă arătîndu-te cu degetul: uite-l cum se distrează! Pentru că a rîs şi de mine, care am rîs poate cel mai bine în viaţa mea de spectator, îl desemnez pe Pyramus & Thisbe 4 you, „Pyramus & Thisbe for all“, adică cel mai bun spectacol al anului.

____________________________________

Un cititor Teatrul azi ne-a trimis o selecție de 13 cronici ale spectacolului Pyramus & Thisbe 4 You rugându-ne să le postăm pe blogul revistei. Din respect pentru munca depusă, dar și pentru diversitatea opiniilor, am decis să le alăturăm articolului de mai sus publicat în Dilema veche – nr.308 din 7 ianuarie 2010.
  • Cele 13 opinii (în sinteză) apar în ordinea alfabetică a semnatarilor:

Robert BĂLAN

România liberă – 8 octombrie 2009

Dabija și actorii săi se joacă cu epocile, spațiile, tipologiile, clișeele, che­ile de lectură și reușesc să facă cel mai bun spectacol de „entertainment” de pe scenele bucureștene. În plus, e o montare care are mari șanse să satisfacă atât gusturile unui public elevat cât și pe ale celor care vin la teatru doar „să se râdă”. E un spectacol care își păstrează scopul anunțat în prolog, acela de a umple timpul „între desert și ora la care ne băgam în așternuturi”, care este, de alt­fel, și scopul pentru care meștesugarii din piesă se apucă de teatru. Poate cea mai mare calitate a spectacolului este că umorul său nu cade niciodată în zona aceea facilă și vulgară, tot mai prezentă pe scenele românești.

Alina BOBOC

Cronica Română – 2 oct 2009

Lucrat cu finețe, spectacolul are o arhitectură complexă, cu patru prim-planuri atent desenate, cu dezvoltarea acțiunii în profunzime, cu tensiune dramatică, inteligent gradată, exploatand o multitudine de mecanisme comice.

Dan BOICEA

Adevărul – 7 oct 2009

Spectacolul lui Dabija este o nebunie curajoasă şi nu încalcă nicio limită a bunei cuviinţe (deşi multe momente îţi paralizează secunde întregi privirea). Se distanţează cu lejeritate de reperele clasice ale spectacolului de comedie aşa cum îl ştim şi poate funcţiona foarte bine ca show de televiziune. „Pyramus & Thisbe 4 you“ are o dinamică puţin specifică teatrului şi sare din gag în gag, nedezlipindu-se de textul clasic.

Marina CONSTANTINESCU

România literară, nr. 44, noiembrie 2009

Ce se întîmplă? Pofta de a se juca a regizorului este dublată de forţa intelectualului din el. A simţului cu totul special pe care îl are în a observa. A artistului preocupat de limba, de justa valoare a cuvîntului, de retorică – astăzi, pragmatică – şi de poetică. A celui care face jocurile în funcţie de ceea ce este scris. […] Sînt actori pe care poate nu i-am văzut de mult atît de buni, de inspiraţi şi riguroşi, cu chef de joc, cu chef de a-şi susţine personajul, situaţia, cheia montării. Habar n-am cum este de-adevăratelea, senzaţia pe care mi-au creat-o a fost aceea de complicitate, de solidaritate artistică, de comunicare între ei. Nu cred că a fost uşor pentru nimeni. Ca să-ţi redescoperi un soi de prospeţime, ca să fii dispus să faci treaba asta mi se pare baza oricărui act artistic.

Alice GEORGESCU

Dilema veche, 22 octombrie 2009

Pot să spun doar că, pînă la un punct, m-am distrat copios, ba am rîs, chiar, cu hohote şi cu lacrimi […] dar, una peste alta, Pyramus & Thisbe 4 You mi-a apărut ca o realizare scenică bine clădită, simpatică, spirituală, sprinţară, vioaie ş.a.m.d. Pînă la un punct, repet. Pînă la punctul, anume, cînd rîsul mi-a îngheţat în gît şi cînd, dintr-o dată, vesela glumiţă de la Odeon a căpătat dimensiunile şi implicaţiile unei alegorii a teatrului românesc de azi. O alegorie înspăimîntătoare şi absurdă, teribil de adevărată şi teribil de tristă. […] Ceea ce a făcut Dabija este mult dincolo de un simplu spectacol, mult dincolo de o simplă idee „haioasă“, mult dincolo de o simplă farsă aşa zicînd colegială; este o luare de poziţie – cu atît mai importantă cu cît vine „dinăuntru“ – într-o chestiune gravă, pe care, de acum încolo, nimeni, în teatrul românesc, nu va mai putea s-o ignore.

Mihai LUNGEANU

Teatrul azi nr. 11-12/2009

De foarte mult timp nu am mai râs cu atâta poftă şi sinceritate. Fiecare aluzie, fiecare „poantă”, fiecare gag sau contrapunct îşi susţinea valoarea evidentă şi prin ironia fină sau prin trimiterea directă… 

Gabriela LUPU

Art Act Magazine, 13 ianuarie 2010

Nimic din ce se găseşte în teatru nu îi este străin lui Dabija care atacă fără milă dar şi, paradoxal, cu multă tandreţe, „jobul” lui şi al colegilor săi: dramoletele starletelor gata să se sinucidă de trei ori pe zi dacă nu primesc rolul multvisat (principal, desigur, şi, dacă   s-ar putea, pe „cel mai” principal), determinarea regizorilor de a şoca şi de a rupe cu orice preţ gura târgului, limbajul „tare”, agresarea fizică şi psihologică a spectatorilor ca să se înveţe minte odată pentru totdeauna cu ce se mănâncă „marea artă”…

Mihaela MICHAILOV

 Art Act Magazine –  7 oct 2009 

În Pyramus & Thisbe 4 you, Alexandru Dabija dă un pumn în plexul rîsului, stoarce convenţia, după care o atîrnă pe sîrma unui cum să faci teatru… […] Parodia ca formă rafinată de desfătare, luarea la mişto ca artă sînt mai mult decît mijloace stilistice la Dabija. Sînt temele de joc şi de joacă ale unui regizor care face teatru ca să rîdă mult şi bine şi să descopere cum rîsul poate deveni o formă de cercetare în teatru. Cum rîsul propune un studiu de sociologie teatrală şi de entertainment public inteligent. Un rîs tarantinian care gîlgîie în fiecare scenă.

Dan C. MIHĂILESCU

Idei în Dialog, 1 noiembrie 2009

Nu altceva avea să ne spună Alexandru Dabija după spectacol: că trebuie să reînvăţăm să râdem! Exact asta a dorit să facă, o mişcare de manşă, de cârmă, de volan, care să ne redirecţioneze cât de cât, dinspre sinucigaşa familiarizare cu coşmarul, deriziunea, sictirul, mizeria morală, dezabuzarea şi fatalismul masochist către acea destindere a râsului care nu destramă, ci încheagă, nu atomizează, ci solidarizează, nu jupoaie, ci cauterizează. Oricum, spectatorul din mine s-a regalat nu doar cu partitura lui Ionel Mihăilescu, dar şi cu jocul Oanei Ştefănescu, al lui Pavel Bartoş, Marius Damian, dar şi al… maşinistului teatrului, Ion Iosif, într-o delicioasă anatomie (intens parodică) a iluziei teatrale.

Doina PAPP

Bucureștiul Cultural– supliment Revista22  Nr. 7, 6 octombrie 2009

Alexandru Dabija ne prezintă în spectacolul de la Odeon patru modalităţi de a face teatru, una mai inadecvată decât alta, pornind de la povestea pe care actorii diletanţi de pe vremea lui Shakespeare aleg să o reprezinte în faţa regelui. Exagerând, cu alte cuvinte, miza sau doar denaturând-o, ca de atâtea ori în spectacolele pe care le vedem, scoţând în faţă veleitarismul actorilor sau „viziunea” originală a regizorului, alteori optica strâmbă a societăţii, Dabija devine sarcastic şi necruţător. Ce satirizează el? […] Ultima variaţiune pe tema Pyram şi Thisbe le revine amatorilor adevăraţi, maşinişti ai Teatrului Odeon, care şi-au învăţat conştiincios rolurile şi le debitează cu convingere. […] Lectura lor „albă” ne readuce cu picioarele pe pământ. La teatru e ca la teatru? Sau e ca în viaţă? Dar cum e la teatru şi cum e în viaţă? De la Shakespeare încoace ne tot întrebăm.

Cristina RUSIECKI

Art Act Magazine – 7 octombrie 2009

Ați auzit de nenumărate ori că nu există postmodernism în teatru? Dați fuga la Pyramus & Thisbe 4 You de la Teatrul Odeon să vă convingeți că lucrurile stau fix pe dos. O să asistați acolo la toate giumbușlucurile postmoderne. În cap de listă stau combinarea și recombinarea structurilor, motivelor și clișeelor pornind chiar de la text. […] Să recunoaștem că de patru ori e cam mult și cam redundant, oricît de deprinși am fi cu serializarea, începînd de la Andy Warhol încoace. Și oricît ar fi convenția de asumată din capul locului. Aceasta e torsionată, elongată, eliberată și răsucită în toate direcțiile astfel încît din ea să decurgă toată substanța dramatică. Distanțarea față de convenție, punerea sa sub lentilă nanometrică, teoretizarea ei și a limbajului critic generează constant comic. […] Acum e clar că spaţiul conceput de Cosmin Ardeleanu e doar o fîșiuță înghesuită spre public, cu o coloană lungă de scaune în mijloc, pe care probabil au asistat la această scenă, în istoria teatrului, din 1595 pînă acum, milioane de spectatori.

Maria SÂRBU

Jurnalul Național –  7/10/2009

Râzi de la început şi până la sfârşit. Nu-ţi poţi stăvili râsul. E o eliberare din constrângerea problemelor noastre, e o descătuşare prin artă. Şi cât de benefic este râsul sănătos! Mare lucru că asta se întâmplă într-o sală de teatru.

Oana STOICA

Liternet, noiembrie 2009

Pentru cei cunoscători în ale teatrului, spectacolul are trimiteri la stereotipiile unor regizori cunoscuţi şi la teribilismele tinerei generaţii. Dabija râde de ticuri teatrale, de preţiozităţi, de antidramaticul pe post de estetică nouă, marchează orgoliul regizoral exagerat, dar şi confuzia modernistă între inovaţie şi epatare. […] Dacă eşti atent, vezi ultimii 20 de ani de teatru.

 ___________________________________________

foto spectacol: Cosmin Ardeleanu
___

Posted in - Revista presei/pagina de teatru, ·Cel mai bun spectacol în 2009 | Etichetat: , , , , , , , , | Comentarii închise la Cel mai bun spectacol din 2009 – chestionar DILEMA VECHE

Mircea Morariu – Societatea are teatrul pe care și-l ”merită”

Posted by teatrul azi pe 15/01/2010

Mircea Morariu: „Sunt prea mulţi nechemaţi care au diplome de actori şi regizori.”

_______________

Selecție din interviul acordat de Mircea Morariu lui Mihai Vântu pentru cotidianul.ro – 7 ianuarie 2010

.
Mircea Morariu, critic de teatru, profesor universitar, câștigător al premiului pentru critică teatrală, acordat de AICT (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru) povesteşte  despre societatea noastră, românească şi teatrul pe care şi-l „merită”, la 20 de ani după câştigarea a ceea ce ne-a plăcut să numim libertate. De expresie, măcar.

Mircea Morariu:

Avea dreptate Shakespeare când spunea că actorii, mă rog, teatrul înseamnă o cronică vie şi prescurtată a timpului lor. Dar zicerea aceasta nu trebuie aplicată automat, mecanic. Desigur, criza economică de care se vorbeşte atât, a afectat şi teatrul românesc. Dar, dacă cineva priveşte cât de cât atent scenografiile multora dintre spectacolele realizate în anul 2009 se poate mira de ce ne plângem că o ducem atât de rău. Mai cu seamă că 2009 nu a fost chiar foarte generos la capitolul spectacole în ansamblu. Nu am avut nici un spectacol precum Unchiul Vanea din 2007 de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Trei surori din 2008 de la acelaşi Teatru, Oblomov din 2003 de la „Bulandra” ş.a.m.d.. Asta în pofida faptului că sălile de teatru sunt mai pline ca niciodată după 1989. Or, tocmai astfel de paradoxuri fac (şi ele, dar nu numai ele) să fie pasionant să mergi la teatru şi să te ocupi de teatru.                                

Avangardă, în sensul de căutare fructuoasă, continuă să existe şi va exista în teatrul românesc. […] Radu Afrim a parcurs, la începutul carierei lui, o perioadă declarat de avangardă. Dar s-a dovedit a fi un artist adevărat în ultimii ani, în spectacole „revoluţionare”, „neconvenţionale” montate la Teatre subvenţionate de stat, instituţionalizate. A făcut un alt fel de avangardă. Cred, însă, că şi pentru el a venit momentul să reînceapă căutarea, să se „reinventeze”. Teatrul e viu, e fluid, teatrul adevărat înseamnă mereu căutare, chiar dacă, aparent, se slujeşte de formule consacrate.                                           

Nu cred că am avea un public care fuge de prezent, un public neconectat la timpul prezent. Depinde însă cum sunt tratate temele impuse de text.                                                        

Oamenii politici trebuie să înţeleagă că dacă „în pixul lor stă bugetul Teatrului” asta nu le conferă neapărat şi pe cale de consecinţă şi competenţe artistice.

Toţi cei care s-au afirmat în teatrul alternativ au dorit să monteze în teatrele „de stat” de îndată ce li s-a oferit ocazia. Unii dintre ei chiar au părăsit, de îndată ce au putut, teatrul neinstituţionalizat. Alţii, precum Vlad Massaci, lucrează în ambele locuri. Şi, cel mai adesea, lucrează bine. A se vedea Aniversarea de la „Nottara”, exemplar montată de sus-menţionatul regizor într-un teatru de care nu prea mai ştiam nimic. Nimic bun, vreau să spun.                                            

Înmulţirea şcolilor de teatru a dus la debilitarea învăţământului teatral. Selecţia e precară. Sunt prea mulţi necehemaţi care au diplome de actori şi regizori. […] Nu s-a spus însă că Declaraţia de la Bologna stabileşte doar ciclurile de studii, nu şi durata lor. Un viitor actor ori regizor nu se pregăteşte în trei ani. Asta e limpede. […] Plouă cu titluri de doctori în artele spectacolului. Aştept să văd foarte curând afişe pe care să scrie- În distribuţie- doctor Cutare, doctor Cutărică, doctorand Cutărescu.  

________________________________________________________________ 

Posted in - Revista presei/pagina de teatru, ·Interviu Mircea Morariu | Etichetat: , , , , , , , , , , | Comentarii închise la Mircea Morariu – Societatea are teatrul pe care și-l ”merită”

Despre teatru, cu Miruna Runcan

Posted by teatrul azi pe 14/01/2010

Depre teatru, cu Miruna Runcan

Selecție din interviul realizat de Laurențiu Blaga pentru cultura.inmures.ro, 4 ianuarie 2010
__________________________________________________________________________

MIRUNA RUNCAN: ”Să serveşti spectatorul, nu echipa de creatori. Să faci spectatorul să vadă ce-ai văzut tu. Să faci spectatorul să înţeleagă ceea ce-i spui, oricît de disconfortant ar fi asta. Să nu scrii decît atunci cînd ai ceva de spus, adică atunci cînd ai o opinie formată. Să acţionezi ca martor, nu ca memorialist, altfel spus: cronica nu e despre tine, e despre spectacolul de teatru.” 

 
Miruna Runcan s-a născut la data de 29 octombrie 1954 în Bucureşti. Important critic de teatru, Miruna Runcan este  profesor la Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii Babes-Bolyai din Cluj. Printre cărţile sale se numără: „Cinci divane ad-hoc”, „A patra putere – legislaţie şi etică pentru jurnalişti”, „Teatrealizarea şi reteatralizarea în România (1920 – 1960). A publicat sute de articole de analiză şi cercetare în domeniul teatrului fiind una dinstre cele mai importante voci din acest domeniu.

 

Cred în politici culturale

 Instituţiile de spectacol plătite din bani publici ar trebui să promoveze dramaturgia naţională, atât pe cea clasică cît şi pe cea contemporană.  Şi aici nu mă pot împiedica să subliniez că, pentru mine, „clasic” se întinde pînă la 1989, cuprinzând inclusiv piesa bună scrisă în comunism, care a fost pe nedrept ştearsă cu buretele din patrimoniul reprezentabil. […] E inadmisibil faptul că trec stagiuni întregi şi Naţionalele nu produc un singur text de teatru contemporan românesc. E inadmisibil că atîtea piese bune au rămas, douăzeci de ani, în cărţi, şi asta a îndepărtat autori de toată isprava de scenă […]. Cristian Buricea avea o vorbă cam dură… „Nu trebuie să scrie în Biblie că n-ai voie să faci pipi pe gard!” Atfel spus, nu cred în îngrădirea pe cale legală a libertăţii de iniţiativă. Cred în schimb în… politici culturale. Nu cred că trebuie să obligi, franţuzeşte, instituţia teatrală, să facă 30% producţie bazată pe text românesc, ca televiziunile „europene”. N-ai să obţii decît aiureli şi ipocrite tehnici de fraudare. La care românul e mare meşter. Cred, în schimb, că poţi modifica legislaţia, inclusiv printr-o reformă internă, a Ministerului Culturii (ordine ministeriale, hotărâri de guvern etc.) pentru stimularea creaţiei originale în dramaturgie. Îndemnând toate instituţiile publice de spectacol să construiască programe de comisionare, concursuri de dramaturgie premiate cu montare, festivaluri de dramaturgie tânără etc. Şi condiţionând, de exemplu, contactele de management ale directorilor de teatre plătiţi de la buget, de prezentarea şi punerea în scenă a unor proiecte în acest sens. Ori oferind avantaje bugetare direcţionate în această direcţie strictă.  […]
 Criza e, în materie de teatru românesc, cea mai comodă şi mai de aşteptat scuză. De douăzeci de ani nu s-a produs nici o reformă radicală, fiindcă nimeni nu şi-a asumat vreo construcţie solidă de politică culturală. Putem linştit să pierdem încă un deceniu cu acelaşi refren: „Nu sunt bani, ce mai vreţi?” […] Sincer, eu aş opera aici, în sfârşit, o tăiere în carne vie, reorientînd fondurile de la rădăcină, către programe şi producţii orientate punctual, către publicuri diferenţiate pe interese, gusturi, vârste şi tipuri de socializare. 

 

Nu cred că e nevoie de o şcoală de critică de teatru

 Nu cred că e nevoie de o şcoală de critică de teatru. Cred că e nevoie (majoră) de o şcoală de jurnalism cultural, cuprinzînd literatura de orice fel, inclusiv ştiinţifică, artele spectacolului, artele plastice, muzica…. Criticul de teatru s-ar putea specializa, după propriile puteri şi înclinaţii, abia plecând de aici. Fiindcă eu cred că în ziua de azi un critic de teatru care nu citeşte cărţi care nu sunt teatru (roman, poezie, eseu, filozofie), care nu vede filme la zi, care nu vede dans, care nu merge la expoziţii sau performance, care nu se mişcă cu relativă uşurinţă prin spaţiul muzical, care nu ştie nimic despre piaţa jocului pe computer e definitiv handicapat. Cititorul lui de douăzeci de ani e mai bine pregătit punctual, pe domeniie lui de interes, decât cronicarul.
Nu e vorba despre a face totul după ureche, dimpotrivă. Ci despre a acoperi, la nivelul de bază, câmpul cutural, şi a-ţi specializa scriitura în funcţie de competenţe de adâncime, în timp şi prin jocul echilibrat al practicii nemijlocite cu pregătirea teoretică.
De-asta am înfiinţat, acum  şapte ani, Man.In.Fest , nu numai din dorinţa de a construi o platformă de dezbatere pentru dramaturgia şi spectacologia tinere. Dar, fireşte, e un efort de durată, şi el necesită o construcţie educaţională complexă, al cărui cadru abia începe să fie schiţat în România. Discursul de analiză şi evaluare critică a câmpului cutural trebuie să-şi recucerească prestanţa şi autoritatea, iar pentru asta el trebuie să devină credibil şi interconectat pe domenii ale creaţiei. Fiindcă şi publicurile sunt interconectate. Restul e scandal şi publicitate.

_______________________________________

Posted in - Revista presei/pagina de teatru, ·Interviu Miruna Runcan | Etichetat: , , , , , , | Comentarii închise la Despre teatru, cu Miruna Runcan