Teatrul azi

blog -de sustinere și promovare- al revistei teatrul azi

Archive for the ‘·Vlad Zamfirescu’ Category

Vlad Zamfirescu – interviu Teatrul azi

Posted by teatrul azi pe 04/01/2010

Vlad ZAMFIRESCU:

„Cred că în momentul în care consideri că nu mai ai nimic de învăţat, eşti mort ca artist.“

Vlad Zamfirescu şi-a dorit dintotdeauna să fie actor. La nouă ani era deja într-o trupă de pantomimă din Târgu Mureş. Pe timpul liceului mergea la Teatrul Studenţesc Podul. La douăzeci de ani, fiind încă student la UNATC, la clasa lui Ion Cojar, câştiga Premiul UNITER pentru debut. După terminarea facultăţii, s-a angajat la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“. Este căsătorit cu Mihaela şi tatăl unui băieţel adorabil, Matei. Joacă în mai multe spectacole la Teatrul Act şi la Teatrul „Bulandra“ şi repetă pentru alte trei. Am vorbit cu el despre copilărie, familie, pasiunea pentru teatru şi despre profesorul drag lui, regizorul Ion Cojar (care, până la apariția interviului, s-a stins din viaţă – N. red.).

Mirela Sandu: În anul 1997 erai student şi jucai la Casandra, fiind câştigătorul Premiului UNITER pentru debut. Ce îşi dorea Vlad Zamfirescu pe atunci?

Vlad Zamfirescu: Îşi dorea să joace cât mai mult, să facă teatru de calitate. Asta am şi făcut; uneori mai bine, alteori mai rău, dar întotdeauna cu pasiune. Nu aveam un scop anume de atins. Vroiam să mă simt bine şi să îmi placă ceea ce fac.

M.S.: Ai fost studentul lui Ion Cojar…

V.Z: La început, am fost la clasa lui Gelu Colceag, apoi s-au împărţit clasele şi am trecut la maestrul Ion Cojar.

M.S.: Ce amintiri ai din perioada aceea? Cum era ca profesor?

V.Z.: La clasă avea o tenacitate aproape supraomenească de a însămânţa în fiecare elev al lui făgaşul corect pentru meseria de actor. Chiar şi cu cei care înţelegeau mai greu stătea ore întregi încercând să îi înveţe, să le deschidă o cale. Venea la şcoală zi de zi şi repeta câte opt–zece ore cu o răbdare incredibilă. Noi ne plictiseam, eram prea tineri. Din păcate, la vârsta aceea este greu să îţi găseşti timp să asculţi. Vorbea foarte mult, ore în şir, dar abia acum înţeleg că proceda foarte bine, pentru că noi înţelegeam lucrurile doar la un nivel superficial. Ne dădea foarte multe exemple tocmai pentru a ne face să pătrundem ideea în profunzime. Avea un mod de lucru foarte bun, pe care îl are şi Gelu Colceag de exemplu. Toţi studenţii erau obligaţi să participe la repetiţii. După ce se lucra o bucată, se discuta. El îşi spunea ultimul părerea, puncta lucrurile importante. Simţeam că aveam o mare responsabilitate şi ne concentram pe bucata respectivă, chiar dacă nu eram pe scenă. Lucram în acelaşi timp cu colegii noştri şi învăţam foarte mult. Încet, încet, ne-a creat un sistem propriu de valori şi ne-a facut să ştim când ceva este bine şi când este rău. Ne-a învăţat să avem încredere în noi, în felul nostru de a simţi şi de a gândi. După părerea mea, este unul dintre cei mai mari profesori ai şcolii româneşti de teatru. Sunt foarte ataşat de el. Ne-am înţeles foarte bine. A fost o dragoste mare între noi.

M.S.: Crezi că actorul care ai devenit i se datorează şi lui?

V.Z.: Experienţele şi oamenii pe care îi întâlneşti te modifică. Am preluat o parte din energiile şi învăţămintele pe care le-am primit la clasă. Domnul Ion Cojar a contat enorm pentru mine, datorită lui m-am deschis spre meseria asta, m-a luminat. De la el am învăţat să gândesc teatru şi să forez, să caut în sensul în care trebuie.

M.S.: După terminarea facultăţii ai mai lucrat cu Ion Cojar?

V.Z.: Din păcate, nu. Când jucam în Azilul de noapte de Maxim Gorki la „Casandra“, mi-a spus că dacă va monta piesa într-un teatru profesionist, pe mine mă va distribui în Vaska Pepel. Am suferit foarte mult atunci când a montat Azilul de noapte la Teatrul Naţional din Bucureşti şi nu m-a distribuit. Mi se părea nedrept. Dar când am văzut spectacolul, am înţeles că nu aveam cum să fiu în acea distribuţie, fiecare personaj era gândit cu zece ani mai în vârstă. În urmă cu doi ani, am început la Teatrul „L.S. Bulandra“ repetiţiile la o dramatizare a lui Ion Cojar după Dostoievski, cu Mihai Constantin în rolul principal. De fiecare dată când sunt în preajma domnului profesor, nici măcar nu mai contează produsul finit, ci doar munca alături de el şi descoperirile din fiecare zi. Faptul că stau acolo şi ascult ce spune lucrează în mine ani de-a rândul.

M.S.: Făceai parte dintr-o clasă foarte bună…

V.Z.: Da, a fost un an foarte bun. Erau clasele lui Gelu Colceag, Ion Cojar şi Alexandru Repan. Mai mult de jumătate dintre cei care au terminat atunci sunt angajaţi în teatrele din Bucureşti. Pe lângă faptul că am avut profesori buni, şansa noastră a fost şi că tocmai atunci se producea un schimb de generaţii.

M.S.: Frederik din Pelicanul de August Strindberg a fost primul tău rol important. Ce a însemnat pentru tine acea perioadă?

V.Z.: Întâlnirea cu doamnele Cătălina Buzoianu şi Valeria Seciu a însemnat foarte mult pentru mine. Eram foarte tânăr pe atunci, aveam nouăsprezece–douăzeci de ani. Am încercat la vârsta şi la experienţa pe care le aveam să fac cât mai bine personajul. Când mă gândesc la acea perioadă, am un uşor zâmbet. Mă gândesc că eram un copil care promitea. Apoi a urmat spectacolul Şase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, eram Băiatul. Mi-a plăcut foarte tare rolul acela. Cătălina Buzoianu a fost foarte importantă pentru începutul drumului meu în teatru.

M.S.: În ultimii ani ai colaborat foarte mult cu Teatrul Act. Cum ai început să lucrezi acolo?

V.Z.: Am început colaborarea cu Teatrul Act cu o piesă regizată de Vlad Massaci, Bash de Neil LaBute. Începând cu acest spectacol, s-a format o echipă foarte bună cu care mi-a făcut plăcere să lucrez. Mă interesează foarte mult genul acesta de apropiere de spectator cum se întâmplă la Teatrul Act.

M.S.: Ce joci acum?

V.Z.: De curând am avut premiera cu spectacolul Dumnezeul de a doua zi de Mimi Brănescu, regizat de Claudiu Goga. Îmi place textul şi mă bucur că încep să se scrie şi la noi piese ofertante pentru actori. În piesă este vorba despre o viaţă ratată din cauza unor conjuncturi familiale. Doi oameni se întâlnesc într-o iubire perfectă şi încearcă să şi-o împlinească, dar nu reuşesc. Sunt două poveşti paralele, fiecare descriind cele întâmplate din perspectiva sa.

M.S.: Este pentru prima oară când lucrezi cu Claudiu Goga?

V.Z.: Da, este pentru prima dată. Ne cunoaştem de mult timp, la facultate el era cu un an mai mic decât mine. I-am văzut examenele la clasă. Vroiam de multă vreme să lucrăm împreună, dar nu am reuşit. Când a pus în scenă la Braşov Livada de vişini de Cehov, m-a invitat să joc, dar nu am putut merge, pentru că eram implicat în alt proiect. Mă bucur că ne-am întâlnit acum şi cred că a ieşit un lucru bun. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez alături de Claudiu Goga şi sper să mai repetăm experienţa. Ne-am propus ca în primăvara anului următor să repetăm Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare. Sper să ne găsim amândoi timp. Îmi doresc mult să joc Shakespeare. Sper că sunt pregătit. Deja este legendă intenţia lui Vlad Massaci de a face Richard al III-lea cu mine. Probabil tot anul viitor se va întâmpla.

M.S.: Ce repeţi acum?

V.Z.: Am început repeţiile la două spectacole: Some girls, unde interpretez un tânăr care înainte de a se însura revine în „trecut“ pentru a se împăca acum cu iubitele pe care le părăsise fără nicio explicaţie. Se simte vinovat şi nu vrea să îşi înceapă noua viaţă înainte de a se împăca cu tot ce s-a întâmplat în decursul anilor. Este o coproducţie a Teatrului Catharsis şi Teatrul „George Ciprian“ din Buzău. Se va juca atât la Buzău cât şi la Teatrul „Nottara“, Sala Studio. Regia îi aparţine lui Cristian Juncu. Fostele iubite sunt interpretate de: Irina Velcescu, Cristina Florea, Catrinel Dumitrescu, Andreea Vasile şi Diana Cavallioti. Cel de-al doilea proiect nu ştiu încă unde se va juca. Este vorba de o piesă care se numeşte Dinner with friends de Donald Margulies, care a luat Premiului Pulitzer în anul 2000. Va fi montată de Alice Barb şi joc alături de Cătălina Mustaţă, Cerasela Iosifescu şi Dan Aştilean. Urmează să încep repetiţiile şi la Teatrul „L.S. Bulandra“, probabil Sala Izvor, în spectacolul Artă de Iasmina Reza, regizat de Cristi Juncu, cu Gigi Ifrim şi Şerban Pavlu.

M.S.: Pomeneai de Teatrul Catharsis. Cu ce se ocupă?

V.Z.: Teatrul Catharsis este o asociaţie culturală care s-a născut din nevoia de a face teatru. Începuserăm să montăm spectacole şi trebuia găsit un cadru legal prin care să le susţinem. A împlinit deja cinci ani şi începem să avem din ce în ce mai multe producţii. American Buffalo de David Mamet, Oraşul de Evgheni Grishkovets, Demonul roşu de Hideki Noda sunt spectacolele noastre. Scopul nostru este promovarea teatrului modern de cea mai bună calitate. Ne interesează, în special, textele bune care nu au avut încă premiera în România. Toate titlurile enumerate au fost premieră absolută în România. Asociaţia este formată din trei membri: Kana Hashimoto, Mihaela Zamfirescu (pentru partea de dans) şi cu mine.

M.S.: Ai venit în Bucureşti la vârsta de paisprezece ani. Cum a fost copilăria ta la Târgu Mureş?

V.Z.: O mare parte din timp am petrecut-o cu bunica mea. A fost foarte frumoasă acea perioadă şi îmi face plăcere să mă gândesc la acei ani. Pe urmă, am venit la Bucureşti pentru că urma să fac teatru. La Târgu Mureş făceam pantomimă încă din clasa a III-a şi îmi plăcea foarte mult.

M.S.: Cum a fost acomodarea în Bucureşti?

V.Z.: Orice ruptură este grea. La vârsta de paisprezece ani şi trecerea de la o clasă la alta ţi se pare ceva îngrozitor. Dar sunt paşi în viaţă pe care trebuie să îi faci, aşa că a trebuit să depăşesc momentul.

M.S.: Ştiu că ai şi acolo o soră…

V.Z.: De fapt, am două surori: Ştefana şi Cristina. Pe Ştefana cred că o ştiţi, iar Cristina este cu zece ani mai mică decât mine. A terminat facultatea în Germania şi acum lucrează acolo. Este singurul om deştept din familie!

M.S.: Tu şi Mihaela aveţi un băieţel…

V.Z.: Da, Matei. Are doi ani şi jumătate. Al doilea băieţel este pe drum. Încă nu ştim cum îl va chema. Poate Andrei, poate Mihnea…

M.S.: Când s-a născut Matei, spuneai că îţi doreşti să petreci mult timp cu el. Ai reuşit să faci asta?

V.Z.: Da, am reuşit. La un moment dat, sufeream că se întâmplau atât de multe lucruri noi pentru el şi eu nu eram de faţă. Nu puteam să fiu martor la etapele dezvoltării lui şi-mi displăcea lucrul acesta. Acum, deşi am repetiţii, reuşesc să stau şi cu el. Apariţia lui Matei pe lume m-a făcut să mă raportez altfel la viaţă, la carieră, la familie.

M.S.: Crezi că faptul că te-ai născut într-o familie de actori te-a determinat să optezi pentru teatru?

V.Z.: Eu am avut parcă dintotdeauna pasiunea pentru teatru. Nu ştiu dacă a fost nativă sau insuflată. Cel mai important lucru, pentru orice meserie, este să fie făcută cu pasiune. Dacă cel care o face are pasiune, îşi va da toată silinţa să o facă cât mai bine. În schimb, dacă nu îi place, viaţa lui va fi tristă şi obositoare. Doar aşa putem câştiga partida cu noi înşine. Indiferent de meseria pe care o avem, dacă ne bucurăm de ea, vom fi cu siguranţă fericiţi. Din punctul acesta de vedere mă consider un norocos: îmi place ceea ce fac şi merg la repetiţii şi la spectacole cu mare bucurie. Abia aştept următoarea repetiţie sau viitorul spectacol.

M.S.: Care sunt oamenii care de-a lungul anilor au însemnat ceva pentru tine profesional?

V.Z.: Au fost şi încă sunt multe persoane în prezenţa cărora mă simt ca un burete. Începând cu Cătălin Naum şi Teatrul Podul la care am mers pe când eram în liceu şi continuând cu Gelu Colceag, Ion Cojar, Cătălina Buzoianu şi mulţi actori pe care îi admir foarte tare. Tot timpul pot învăţa câte ceva nou de la ei. În momentul în care consideri că nu mai ai nimic de învăţat eşti mort ca şi creator.

M.S.: Declarai acum ceva timp că ai vrea să te apuci de regie…

V.Z.: Da, am o piesă, Dinner with friends, pe care vreau să o pun în scenă de doi ani. Nu pentru că mi-aş fi dorit să joc în ea, ci pentru că am simţit că prin intermediul ei aş avea ceva de spus. Din păcate, nu am găsit timpul necesar şi apoi a venit propunerea lui Alice Barb să joc exact în aceeaşi piesă. I-am spus încă de la început că nu vreau să renunţ la ideea mea, chiar dacă voi juca în spectacolul ei. Alice a fost foarte drăguţă şi a spus că nu are nimic împotrivă. Sunt extrem de selectiv la texte, mai ales atunci când îmi pot exprima opinia, atunci când împreună cu cei cu care lucrez – Vlad Massaci, Cristian Juncu şi actorii din distribuţie – alegem piesa pe care urmează să o jucăm. După părerea mea, este cel mai important element. Sigur că este nevoie de multă atenţie şi la alegerea distribuţiei, a regizorului şi a scenografului, dar textul este elementul de bază.

M.S.: Cum vă alegeţi textele?

V.Z.: Citim foarte mult. De exemplu, cei doi regizori de care am pomenit citesc foarte mult în original. Eu citesc în română. Din păcate, găsim foarte greu un text care să ne intereseze. Din şaizeci–şaptezeci de piese uneori nu alegem niciuna.

M.S.: Te imaginezi făcând altceva decât teatru?

V.Z.: Nu ştiu. Dacă m-ar fi atras, probabil că aş fi făcut altceva. Spre exemplu, îmi place să gătesc. Nu ştiu dacă te naşti cu pasiunea pentru un anumit lucru sau ea poate fi insuflată, educată. Probabil că amândouă variantele sunt posibile. Sunt lucruri native care ies la suprafaţă indiferent de împrejurări, dar se poate întâmpla să existe mai multe înclinaţii latente şi să forezi doar pe una dintre ele, să te descoperi acolo. Îmi aduc aminte de un copil de la Târgu Mureş, avea în jur de zece ani. Ninsese şi ne jucam. El a luat un băţ şi a desenat pe asfalt un tigru. Ceilalţi desenaserăm feţe de oameni, aşa cum fac copiii care nu ştiu să deseneze: un cerc şi nişte puncte. Eram vreo şase–şapte copii. Când am văzut tigrul lui, am înlemnit toţi: parcă urma să se ridice din zăpadă şi să plece! Nu îl învăţase nimeni, talentul lui era înnăscut. Sunt convins că oamenii care nu au un talent atât de evident, pot avea mai multe estompate. Depinde de fiecare în parte pe ce drum îşi alege să meargă şi, dacă nu este împotriva aptitudinilor sale, poate ajunge la un nivel la fel de înalt ca „desenatorul de tigri“. Sigur că foarte important este şi mediul în care trăieşti, educaţia, etc…

M.S.: Te întrebam la început ce gânduri aveai când ai terminat facultatea. Ce îţi doreşti acum după 12 ani de la absolvire?

V.Z.: Îmi este bine aşa cum sunt acum: lucrez texte care îmi plac, cu oameni cu care am multe lucruri în comun şi am o familie de care mă bucur foarte tare. Evident, tot timpul este loc de mai bine, dar din foarte multe puncte de vedere mă consider un om fericit.

Interviu realizat la finalul lunii septembrie 2009 de Mirela SANDU și  publicat în Teatrul azi  Nr. 11-12/2009.
___________________________________________________________
Anunțuri

Posted in - Interviuri:, ·Vlad Zamfirescu | Etichetat: , , , , , , , , , | Comentarii închise la Vlad Zamfirescu – interviu Teatrul azi