Teatrul azi

blog -de sustinere și promovare- al revistei teatrul azi

Archive for the ‘·Pippo Delbono’ Category

Pippo Delbono – interviu Teatrul azi

Posted by teatrul azi pe 04/01/2010

Interviu Pippo DELBONO

Pippo Delbono: „Nuditatea ne scandalizează, dar nu şi măştile pe care ni le punem…

A consemnat Andreea Dumitru – noiembrie 2008.

 

 

Primul prolog
La Menzogna (Minciuna), spectacolul prezentat de Pippo Delbono pe 16 şi 18 noiembrie, la Sala Mare a Naţionalului din Bucureşti, a fost, nu mai încape îndoială, momentul cel mai controversat al Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa. Coproducţia, impresionantă prin numărul „contributorilor“ (Teatro Stabile di Torino, Compania „Pippo Delbono“, Teatro di Roma, „Emilia Romagna“ Teatro Fondazione – Progetto „Prospero“, Théâtre du Rond-Point din Paris, Maison de la Culture d’Amiens, Malta Festival, Poznan) i-a avut în distribuţie pe Delbono însuşi, dar şi pe membrii companiei sale, figuri de-o expresivitate insolită, care cu greu ar putea fi încadrate în categoria „simplilor actori“: Iolanda Albertin, Gianluca Ballarè, Raffaella Banchelli, Bobò, Giovanni Briano, Lucia Della Ferrera, Ilaria Distante, Claudio Gasparotto, Gustavo Giacosa, Simone Goggiano, Mario Intruglio, Nelson Lariccia, Julia Morawietz, Gianni Parenti, Pepe Robledo.
Prezenţa acestui spectacol la Bucureşti (unde, din păcate, până atunci numele lui Pippo Delbono fusese ca şi ignorat) pare cu atât mai neobişnuită cu cât Minciuna se afla la primul său turneu, după premiera din 21 octombrie, când a inaugurat, în spaţiul neconvenţional numit Fonderie Limone di Moncalieri, stagiunea 2008–2009 a Teatrului din Torino.
Minciuna i-a fost inspirată lui Delbono de incendiul produs anul trecut la oţelăriile Thyssen-Krupp din acelaşi oraş. Dacă în Italia o asemenea tragedie a putut declanşa manifestaţii de amploare, cu mii de oameni în stradă, în România, reacţiile publice au lipsit cu desăvârşire în urma unui accident de muncă similar. Mai mult, regizorul Pippo Delbono a fost singurul artist italian care – în plină vâlvă mediatică şi populism ridicol al politicienilor noştri – a ţinut să dedice victimelor exploziei produse pe 15 noiembrie la mina Petrila, cele două reprezentaţii ale spectacolului său.
 

Al doilea prolog
Tot în noiembrie, a avut loc la Roma, la sediul Universităţii La Sapienza, conferinţa de presă în care au fost anunţaţi oficial laureaţii din 2009 ai Premiilor Europa pentru Teatru. Acestea vor fi decernate între 31 martie – 5 aprilie, la Wrocław, în Polonia, sub organizarea Institutului Grotowski, 2009 fiind declarat de către UNESCO „Anul Grotowski“. Alături de regizorul polonez Krystian Lupa, căruia îi va reveni Premiul Europa pentru Teatru, un grup de cinci regizori consolidaţi şi afirmaţi pe scena internaţională, dar practicând formule de expresie extrem de diferite, îşi vor „împărţi“ Premiul Europa pentru „Noi realităţi teatrale“, aflat la a XI-a ediţie.
Italianul Pippo Delbono, creatorul unuia dintre cele mai originale limbaje artistice contemporane, se află pe această listă împreună cu belgianul Guy Cassiers, argentinianul Rodrigo García, ungurul Árpád Schilling şi francezul François Tanguy, cu al său Théâtre du Radeau.
Se pare că cea care îi va înmâna Premiul lui Pippo Delbono va fi graficiana Dorota Krakowska, fiica celebrului Tadeusz Kantor. Apropierea, în acest fel, a celor două nume de referinţă ale teatrului polonez – Grotowski (cu al cărui actor-fetiş, Ryszard Ciesłak, regizorul a studiat un timp la Pontedera) şi Kantor (de care aminteşte prin modul de orchestrare al spectacolelor, dintr-o dublă poziţionare, deopotrivă înăuntru şi afară) – are pentru Pippo Delbono o importanţă copleşitoare.
 

Addenda la primul prolog
Când am aflat că Pippo Delbono urma să revină în România pentru Festivalul UTE, mi-am dorit să fac un interviu cu regizorul care, după un singur spectacol (Urlo, văzut de mine în vară, la Sibiu) a reuşit să demoleze tot ce ştiam despre teatru. După Minciuna însă, uitasem tot ce credeam că ştiu despre Pippo Delbono. Cu toate că spectacolul era foarte recent, apăruseră destule cronici în presa italiană, multe dintre ele – elogioase – fiind postate pe situl companiei sale. Lectura lor nu mi-a servit la nimic. Atmosfera din timpul primei reprezentaţii de la Bucureşti nu semăna cu cele citite. Pippo divizase publicul – cum nu mai văzusem s-o facă la noi vreun alt spectacol – în două lumi despărţite parcă de-o prăpastie: de-o parte, inaderenţă totală, aroganţă, dezgust şi grupuri de spectatori părăsind cu zgomot sala, de alta, perplexitate în faţa formulei estetice radicale, capitulare în faţa curajului de a fi altfel, admiraţie pentru cei care se încumetau să urmeze doar regulile dure ale propriului joc.
Îmi pregăteam întrebările pentru Pippo Delbono, când mi-am adus aminte că mă rugase să-i indic locuri de vizitat în Bucureşti pentru puţinele ore de hoinăreală care aveau să le rămână lui şi actorilor săi între două reprezentaţii. Din păcate, proiectul meu de traseu s-a dovedit inutil într-o zi de luni mohorâtă şi rece, cu muzee şi teatre închise. Fără să vreau, în ultima clipă, plecând spre interviul promis, am luat din bibliotecă albumul de fotografii din „Epoca de Aur“ al lui Andrei Pandele şi aşa se explică de ce, înainte de toate, ne-am pomenit vorbind despre comunismul à la roumaine, cu privaţiuni şi miracole cotidiene, despre „o lume scufundată“ pe care Pippo Delbono doar o intuise, dar acum o descoperea cu sinceră uimire, despre nostalgia unora faţă de acel trecut, o nostalgie „omenească“, care-l interesa tot mai mult şi care, probabil, urma să-l inspire…

 

Andreea Dumitru: Am regăsit în La Menzogna o parte din atmosfera acestor fotografii. Poate de aceea am simţit că trebuia să le vedeţi. Primele minute din spectacol, de pildă, cu muncitorii care vin la slujbă, cu noaptea în cap… îndeplinind un ritual anonim, minute în şir, într-o tăcere sumbră… gesturile neînsemnate cu care îşi îmbracă uniformele de lucru şi dispar pe poarta fabricii… toate vorbesc despre o tragedie a normalităţii care mi se părea familiară…
Pippo Delbono: Pentru mine e cât se poate de evident că societatea noastră a reuşit să creeze monştri în cadrul unei „normalităţi“. Când vorbim despre nostalgie, ar trebui să facem diferenţa între ceea ce ţine de o atitudine cât se poate de comprehensibilă (dispariţia unui anume mod de a trăi şi a te bucura de lucrurile cele mai simple) şi identica minciună care stă la baza oricărui sistem de control al puterii. Minciuna a pătruns pretutindeni în viaţa noastră, în politică, în religie, în muncă. Nu mai există nicio apărare. Suntem cu toţii fiii Commediei dell’Arte, iar Arlechino, slugă la doi stăpâni a devenit normalitatea noastră. Acest fapt specific teatrului, dublul discurs, dubla imagine a lucrurilor, a devenit o regulă în Italia, dar şi o problemă existenţială, pentru că dacă trăieşti mereu în schizofrenie, nu mai ai cum să-ţi găseşti propriul adevăr şi ţi se pare normal să accepţi minciuna din jur. În Italia există chiar o expresie pentru asta, „darti un contegno“, care înseamnă că e obligatoriu să-ţi construieşti o imagine. Important nu e ceea ce faci, ci ceea ce spui, felul cum te prezinţi în lume. (…)

Publicat în Teatrul azi Numărul 1-2/2009. Citește continuarea interviului cu Pippo Delbono.
___________________________________________________________________________________
Anunțuri

Posted in - Interviuri:, ·Pippo Delbono | Etichetat: , , , , , , | Comentarii închise la Pippo Delbono – interviu Teatrul azi