Teatrul azi

blog -de sustinere și promovare- al revistei teatrul azi

Archive for the ‘·Felix Alexa’ Category

”Sinucigașul” – al 11-lea spectacol regizat de Felix Alexa la TNB

Posted by teatrul azi pe 04/01/2010

Felix ALEXA:

 ”Fără lipsă de modestie, pot spune că, din 1991 şi până acum, cel puţin o parte dintre spectacolele mele au însemnat ceva pentru Teatrul Naţional.“

Mirela Sandu: Un critic de teatru spunea despre Sinucigaşul că este „perla operei regizorale a lui Felix Alexa“. Credeţi că este cel mai bun spectacol al dumneavoastră?

Felixa Alexa: Nu ştiu dacă este cel mai bun spectacol al meu, pentru că nu l-am comparat cu celelalte. Dar cred că este unul dintre cele mai reuşite. Un regi­zor simte acest lucru încă din timpul repetiţiilor, când spectacolul este încă în for­mare. Întotdeauna simţi când toate elementele spectacolului se leagă, se adună într-un tot unitar. La Sinucigaşul am format o echipă puternică, am repetat cu mare bucurie şi cred că lucrul acesta se vede in spectacol.

M.S: De aţi ales acum acest text? Vi se pare actual?

F.A: Mă gândesc de foarte mult timp la Sinucigaşul şi cred că este momentul cel mai potrivit pentru acest text. Acum când trecem prin deja celebra „criză mon­dială“, când viaţa unui om devine marfă, când nu mai contează valorile umane, ci doar ce se tranzacţionează, în toate sensurile. În acest context, mi se pare o piesă foarte puternică şi actuală. Nu am urmărit partea politică, care evident este conţinută în text, ci latura profund umană. M-au interesat reacţiile umane extreme ale per­sonajului şi cinismul textului, cruzimea lui. Doream o traducere nouă, pentru că cele vechi mi se păreau depăşite. Maşa Dinescu, o excelentă traducătoare din rusă, cu care am mai colaborat şi la Metropolis pentru În rolul victimei, a făcut o nouă traducere a variantei integrale a piesei lui Erdman. Sinucigaşul e o piesă legendară în Rusia, un text care, paradoxal, l-a facut celebru, dar l-a şi distrus pe autorul lui. Erdman devenea celebru la 28 de ani, Stanislavski si Meyerhold se luptau să îl pună în scenă în teatrele lor, iar Stalin a interzis categoric publicarea şi montarea lui. Ca o ironie cruntă a sorţii, Erdman a murit fără să-şi vadă vreodată piesa jucată. Văd în sală tineri care nu ştiu mai nimic despre Stalin, care nu au trăit nici măcar perioada lui Ceauşescu şi care reacţionează extraordinar la spec­tacol şi la text. Podsekalnikov, personajul principal, are o replică în piesă care îmi place foarte mult. El spune: „Dacă nu am reuşit să înving cu viaţa, voi învinge cu moartea“. Această replică se potriveşte cumva şi destinului lui Erdman. Eu am construit spectacolul pe un paradox, cel al omului simplu, banal, care reuşeşte în situaţii extreme, fără voia lui, să ajungă erou. Unul simbolic pentru o societate în putrefacţie, în care omul devine o marfă vie.

M.S: Şi decorul mi s-a părut foarte sugestiv.

F:A: Diana Ruxandra Ion a fost foarte inspirată. Lucrăm de foarte mult timp împreună şi nu e nevoie de multe cuvinte ca să ne întelegem profund. Eu sunt un adept al decorurilor esenţializate, neîncărcate de balast scenografic. Îmi plac spa­ţiile goale, libere, dar cu o idee puternică, pregnantă, care să aiba un impact vizual şi emoţional imediat. În afară de patul şi salteaua din prima scenă, nu există nici un fel de obiect de decor. Este doar un spaţiu cu foarte multe uşi, care are un dublu sens. În primul rând, este un loc al convieţuirii în comun, cu trăiri intense, cu nume­roase intrări şi ieşiri punctate de zgomotul uşilor. Dar are şi un sens metaforic: este imaginea unei lumi în continuă mişcare pentru care perspectivele sunt iluzorii şi de scurtă durată. De fapt, un labirint de uşi, fără perspectivă. De fapt, ultima replica a piesei este: „viaţa n-are sens“.

M.S: Vorbiţi de pesimism, dar la spectacol se râde foarte mult.

F.A: Da, se râde foarte mult. Ştiam şi mizam pe lucrul acesta. Însă în timpul repetiţiilor le-am tot spus actorilor că nu trebuie să joace ca şi cum ar fi o comedie. Cred că riscul cel mai mare la acest text – şi, de-a lungul timpului, s-a căzut de multe ori în capcana aceasta – este să montezi Sinucigaşul ca o simpla comedie. Dacă se râde, este minunat, dar acest lucru se întâmplă atunci când personajele se află în situaţii absolut dramatice. Îmi place la teatru râsul provocat de situaţiile extreme, disperate. În minunatele filme ale lui Chaplin, de care eu sunt îndrăgostit, întotdeauna râdem de personajul său, care îşi trăieşte pâna la capăt, intens, situaţiile dramatice. Comedia în care se fac poante şi gaguri în sine, nu mă interesează. Într-un fel, am continuat la altă vârstă şi cu altă experienţă drumul început cu Nunta lui Krecinski sau O noapte furtunoasă. Şi la acele spectacole se râdea mult, dar exista întotdeauna şi perspectiva disperării umane. Până acum au fost zece spectacole cu Sinucigaşul, şi le-am atras mereu atenţia actorilor că trebuie să joace situaţiile până la capăt, fără să se gândească la efectul comic. Pentru mine, umorul de bună calitate implică şi un al doilea plan , mai profund, al reacţiilor extreme.

M.S: Cu ce v-aţi dori să plece spectatorul de la spectacol?

F.A: Eu cred în continuare că nu merită să faci teatru decât dacă încerci să modifici măcar pentru câteva ore ceva în mintea şi sufletul spectatorului. Poate sună puţin idealist. Mă bucur însa foarte mult că fiecare generaţie şi fiecare tip de spectator reacţionează la altceva. Înseamnă că fiecare îşi poate găsi în spectacol ceva din care să se hrănească. Mi-aş dori ca fiecare să plece încărcat de o anumită energie. M-a interesat foarte tare şi ritmul spectacolului, din ce în ce mai dement, care ţine de dinamismul scenelor, dar şi de ritmul interior al personajelor. Pentru mine, reacţia publicului contează foarte mult, asta neînsemnind că aş face conce­sii de dragul unui succes facil.

M.S: Cu aproape toţi actorii din distribuţie aţi mai lucrat…

F.A: Da. Cu Dan Puric si Ileana Olteanu am mai lucrat la O noapte furtunoasa şi la Jocul dragostei şi-al întâmplării, cu Marius Manole – la Visul unei nopţi de vară, În rolul victimei şi Chip de foc, cu Costel Constantin – la Nunta lui Krecinski şi Vrăjitoarele din Salem. Lucrasem cu aproape toţi. Cu Tania Popa nu mai lucra­sem. Am vrut să o iau în spectacol, dar am aflat că este însărcinată şi am renunţat. După aceea, am avut o problemă în distribuţie şi am sunat-o din nou pe Tania care urma să nască în zece zile. Am întrebat-o dacă vrea să vină şi mi-a spus că naşte şi vine într-o săptămână. Timp de trei luni de zile a venit cu copilul la repetiţii, îl hrănea la cabină între scene. Au fost şi întâmplări de genul acestea, care sunt foarte frumoase. Copilul ei a devenit într-un fel mascota spectacolului, a crescut odată cu spectacolul. Îmi plac lucrurile de genul acesta, pentru că vorbesc despre dăruirea unora dintre actori. Mi-am dorit mult ca Dan Puric să joace rolul acesta, pentru că am crezut că este bine şi pentru spectacol, şi pentru el. Dan a făcut un rol foarte bun, de forţă, greu. Duce în spate tot spectacolul, sunt doar două scene fără personajul lui. Este un rol nu numai cu nuanţe comice, ci de o reală profunzime şi dramatism. Cu toată sinceritatea spun că a fost o perioadă minunată de repeti­ţii. Pentru mine este important ca actorul să fie inteligent şi să înţeleagă în toate sensurile ce vrea regizorul. Dan Puric este un om talentat, inteligent şi foarte sen­sibil. Extrem de sensibil şi de vulnerabil. Am mers mult pe vulnerabilitatea lui reală, pe care am încercat să o scot la suprafaţă. În lumea aceasta dură, ne ascundem vulnerabilităţile ca să nu fim atât de uşor de rănit. Este un rol greu şi fizic. Mi-am adus aminte repetând cu Dan Puric că Peter Brook spunea că Regele Lear nu ar trebui jucat de un actor foarte în vârstă, pentru că trebuie să ducă fizic rolul, care este unul foarte greu. Păstrând proporţiile, şi Podsekalnikov trece prin foarte multe stări, prin foarte multe situaţii extreme. Cred că Dan slăbeşte 2–3 kg pe spectacol. Nu cred că un spectacol cu mulţi actori se poate face dacă nu se creează un climat prielnic la repetitii. Lucrul acesta l-am învăţat în timp. Ţin minte că Peter Brook spunea că atmosfera repetiţiilor se simte în spectacol. Cred foarte mult în ideea de echipă şi intr-un stil de joc omogen. La un spectacol cu multă lume, unde sunt actori din generaţii diferite, lupta mea a fost ca ei să joace în acelaşi stil. Cred ca am reusit acest lucru pentru că a fost un schimb extraordinar: cei mai în vârstă se uitau la cei mai tineri şi încercau să se apropie de modernitatea jocului lor, iar cei mai tineri invatau din experienţa şi tehnica celor mai în vârstă. Este al unspreze­celea spectacol al meu de când am debutat în Teatrul Naţional şi din punct de vedere al stării echipei, al omogenităţii, al maturizării mele interioare pot spune că este un spectacol foarte important.

M.S: Vorbiţi foarte mult de jocul actorilor. Se vede în spectacolele dumnea­voastră că lucraţi mult cu actorul.

F.A.: Plăcerea de a lucra cu actorul este instinctuală. Nu lucrez bine cu acto­rii pentru că mi-am dezvoltat o tehnică, ci pentru că, în ceea ce mă priveşte, aceasta este imensa plăcere a repetiţiei. Îmi place să scot de la ei lucruri imprevizibile, să creez stări extreme ale personajelor. Eu găsesc în teatru o păcere nebună în a diseca reacţiile umane. Cum ajunge un personaj la stări paradoxale? Mi-a plăcut lucrul acesta încă din Institut. Deci este în natura mea. N-am niciun fel de reţete. Lucrez cu fiecare actor după personalitatea lui. Ce este comun – e pasiunea şi implicarea mea totală. Mă implic foarte mult, mă stoarce de energie o repetiţie. Dacă nu se întâmplă lucrul acesta, am senzaţia că ziua este pierdută. Nu cred că poţi să ceri ca regizor unui actor să se implice şi să îl coste decât dacă tu te con­sumi la fel de mult. Este vorba de un anumit respect, acela de a te dărui atunci când vezi că partenerul tău de scenă, regizor sau actor, face acelaşi lucru. Unul dintre „secretele“ mele în lucrul cu actorii este să mă consum la repetiţii şi să încerc să le imprim din energia mea. Cred că de multe ori actorii sunt ca nişte fiare săl­batice, cu bune şi rele. Simt nevoia să se ştie conduşi, dar, în acelaşi timp, trebuie să le dai senzaţia că au libertate. Eu am avut şansa de a lucra de foarte tânăr cu actori importanţi. Am debutat în 1991 la Teatrul Naţional din Bucureşti, la 23 de ani, lucrând cu o echipă de douăzeci de actori, dintre care multe erau vedetele teatrului. Actorii mari te obligă; îţi dăruiesc foarte mult, dar îţi şi cer, ridică ştacheta foarte sus şi lucrul acesta te formează. Cu timpul am ştiut ce să cer unor actor tineri, pe care aş putea spune că i-am format, tocmai pentru că lucrasem cu actori cu experienţă. Fiecare nou spectacol este o aventură, chiar dacă îi cunosc pe actori sau am citit piesa de nenumărate ori. Drumul – cum se creează echipa, cum începe să funcţioneze, viaţa interioară a spectacolului şi a repetiţiilor – este de fiecare dată o necunoscută. Si asta este fascinant.

M.S: Ce înseamnă pentru dumneavoastră să faceţi teatru?

F.A: Este un mod de a trăi. Am neglijat pentru teatru orice alt aspect al vieţii mele. Nu ştiu dacă la final voi socoti că a meritat sau nu. Regret mult când se termină repetiţiile, mai ales când ele au fost reuşite. Am senzaţia că s-a rupt cor­donul ombilical şi nu mai pot interveni. Stau de multe ori la spectacole şi văd încă lucruri care ar mai putea fi corectate. Pentru un regizor e frustrant momentul în care nu mai poate interveni în spectacol. Sunt obsedat de ideea că lumea este din ce în ce mai tehnologizată, că avem toate aceste mijloace de comunicare, dar sufleteşte oamenii sunt din ce în ce mai însinguraţi. Într-un fel, toate spectacolele mele vorbesc despre asta.

M.S: Aşadar, la Teatrul Naţional din Bucureşti aţi regizat unsprezece specta­cole. Ce vă leagă de acest teatru?

F.A: Multe lucruri. Nu pot să uit că aici am debutat, invitat de Andrei Şerban. Cred că am fost cel mai tânăr regizor din istoria Teatrului Naţional. În timp, s-a creat o relaţie cu trupa şi cu tehnicienii de la scenă. Din păcate, în toate teatrele corpul tehnic este din ce în ce mai neprofesionist. Aşa că este important să găseşti oameni pasionaţi. Am găsit la Sala Amfiteatru, unde am montat cele mai multe spectacole, nişte profesionişti. Cred că legătura între un regizor şi un teatru, aşa cum a fost între Cătălina Buzoianu şi Teatrul Mic, se creează prin spectacolele pe care le face şi prin ceea ce reprezintă ele atât pentru regizor cât şi pentru actori. Fără lipsă de modestie, pot spune că, din 1991 şi până acum, cel puţin o parte dintre spectacolele mele au însemnat ceva pentru Teatrul Naţional. Din păcate, numarul teatrelor din România a rămas cam acelaşi, deci presiunea tinerilor absol­venţi este foarte mare. În acelaşi timp, sunt teatre cu zeci de actori angajaţi care stau acasă şi îşi iau salariul – care de cele mai multe ori este mai mare decât al unui tânăr care munceşte în teatru de dimineţa până seara. Am încercat în ultimii ani să aduc actori tineri în teatru, pentru că am obligaţia profesională şi morală de a-i ajuta să debuteze, aşa cum şi mie mi-a fost oferită această şansă. Mă mândresc că am avut fler în ceea ce-i priveşte pe Marius Manole şi pe Rodica Ionescu, sunt doi actori foarte talentaţi. Mai sunt şi alţii. Nu ştiu când se va distruge acest sistem, pentru că se pare că nimeni nu are această intenţie. Dar cred că, în curând, sis­temul acesta va exploda. Dacă nu, calitatea spectacolelor va avea de suferit.

M.S.: L-aţi amintit de câteva ori pe Peter Brook. Cu ce aţi rămas după întâl­nirea cu el?

F.A.: A fost o experienţă profesională şi umană extraordinară. Fără să îmi dau seama, în mine s-au decantat multe lucruri după timpul petrecut acolo. Eram ală­turi de o echipă pentru care lucrurile se desfăşurau în cu totul alt ritm decât într-un teatru din Occident. Era un Centru Internaţional de Creaţii Teatrale şi totul se des­făşura ca într-un laborator. Plăcerea mea de a lucra cu actorii s-a dezvoltat după experienţa cu Brook, pentru că el este un regizor care mizează mult pe relaţia foarte subtilă, stranie uneori care se dezvoltă la repetiţii între regizor şi actori. De multe ori, studenţii mei mă întreabă cum să lucreze cu actorii şi am o problemă în a le răspunde concret, pentru că fiecare lucrează altfel. E ca şi cum ai întreba o altă persoană cum să iubeşti. Nu poţi da un răspuns, ştii doar că este un sentiment puternic, dar nu şi ce ingrediente produc acel lucru.

M.S: Ce veţi monta în perioada următoare?

F.A: Merg la Iaşi, unde voi începe repetiţiile cu o piesă care îmi place foarte mult, Biedermann şi incendiatorii a lui Max Frisch, apoi voi monta în toamnă un spectacol la Teatrul Metropolis şi voi continua vechea mea relaţie cu Teatrul Naţional.

Interviu realizat de Mirela SANDU pentru Teatrul azi – Numărul 8-9-10/2009.
______________________________________________________________

Posted in - Cronici:, - Interviuri:, ·Felix Alexa, ·Sinucigașul - Felix A. | Etichetat: , , , , , , , , | Comentarii închise la ”Sinucigașul” – al 11-lea spectacol regizat de Felix Alexa la TNB