Teatrul azi

blog -de sustinere și promovare- al revistei teatrul azi

Archive for the ‘·Andrea Tokai’ Category

Interviu Revista Teatrul azi – Andrea Tokai

Posted by teatrul azi pe 08/01/2010

Andrea Tokai : „Teatrul nu trebuie inventat, teatrul există!“, interviu realizat de Daniela Magiaru

Andrea Tokai este actriţa Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara şi a Teatrului Naţional Timişoara. A fost nominalizată de două ori la Premiile UNITER pentru rolurile din Don Juan şi Faust (2005, în regia lui Alexander Hausvater) şi Krum (2007, în regia lui Radu Afrim). În 2008, obţine, împreună cu Ramona Dumitrean, Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Festivalul Dramaturgiei Româneşti, Timişoara, pentru rolul Irina Cornici din Spovedanie la Tanacu, regia Andrei Şerban, premiu dublat în 2009 la Festivalul de Piese Plăcute şi Neplăcute de la Lodz, Polonia 2009. Cele mai recente roluri ale actriţei sunt în spectacolele Piaţa Roosevelt în regia lui Radu Afrim şi Prometeu în regia lui Katona Gábor.

 

Daniela Magiaru: Care sunt etapele importante din cariera ta?

Andrea Tokai: Am terminat facultatea în 2001. În anul patru am înţeles că nu ştiu nimic, dar am avut foarte mare noroc: m-am angajat la Teatrul Maghiar din Timişoara şi am început să lucrez cu domnul Victor Ioan Frunză. A fost o etapă de formare foarte importantă. De la dânsul am învăţat tot. A fost primul meu profesor, cel care m-a ajutat să înţeleg ce poate să fie teatrul, care e vraja teatrului. Aşa îţi dai seama că totul depinde de tine, de ceea ce vrei tu. Dar tot ce e bun se termină.

D.M.: Cât ai lucrat cu Victor Ioan Frunză?

A.T.: Trei ani. Era un fel de masterat.

Apoi am lucrat cu Radu Afrim. Visul meu din facultate era să joc în română. Din momentul în care joci în altă limbă, începi să-ţi descoperi limba maternă, începi să vezi cum e ea de fapt, ce poţi să faci cu ea. Abia după vreo lună de la încheierea repetiţiilor la Krum, am început să descopăr limba română. E foarte interesant să-ţi dai seama de gustul limbii, de felul cum sună, de muzicalitatea ei. Atunci înţelegi textul şi înţelegi şi de ce nu se poate modifica… O a treia etapă a fost întâlnirea cu domnul Andrei Şerban, pentru că el propunea un alt tip de teatru. De data asta nu eram în Timişoara, nu eram între colegi, dar ne ştiam de la facultate.

D.M.: Cum ai ajuns să lucrezi cu Andrei Şerban? Cum a fost selecţia?

A.T.: Nu ştiu cum s-a făcut selecţia. Pur şi simplu am primit un telefon de la Ştefania Ferchedău de la „Ecumest“, care m-a întrebat dacă sunt liberă în perioada cutare, pentru a lucra cu domnul Andrei Şerban. Şi mi-am zis că merită să încerc. Era total diferit, pentru că dânsul are sistemul lui special, are şi o altă experienţă de teatru.

D.M.: Ai simţit că era alt teatru?

A.T.: Nu că e alt teatru. Simţeam că aceşti oameni care m-au format făceau aceleaşi lucruri. Şi asta era minunat. Era ceva comun în metoda lor, în viziunea lor asupra teatrului. Pentru ei era important omul, erai important tu, ca actor. Te ajută să vezi ce poţi să faci tu, cum să te descoperi. Nu poţi să spui niciodată ca actor: „gata, ştiu totul şi pot să joc orice“. Eu am realizat, din nou, că nu ştiu nimic după ce am lucrat cu aceşti oameni. Cu Radu Afrim, de exemplu, am lucrat stagiunea trecută la Piaţa Roosevelt şi am ajuns într-o fază în timpul repetiţiilor în care simţeam că nu mai ştiu nimic. Trecând prin experienţe diferite, înveţi să vezi şi să încerci altfel, dar e foarte greu să-ţi pui în practică dorinţa şi gândul dacă nu ai tehnică. Cred că asta e problema noastră, a majorităţii actorilor din România – nu avem tehnică. Unii poate au avut posibilitatea să lucreze cu nişte profesori foarte buni în facultate şi şi-au format o tehnică, o metodă. Domnul Frunză mi-a arătat ce pot face eu, nu tehnica, tehnica se învaţă la facultate, nu după. Nu ai cum după. Ce am înţeles de la aceşti oameni e faptul că e bine să fii foarte bun în toate, dar că mai am multe de învăţat.

D.M.: În proiectul cu Andrei Şerban, aţi fost mulţi tineri, mai ţineţi legătura?

A.T.: Ţinem legătura, vrem să punem la cale nişte proiecte. S-a format între noi o legătură, nu de dragoste, în niciun caz de dragoste! Dar s-a format o echipă. La proiectul pe care l-am început acum doi ani, am stat zece zile împreună. După aproape jumătate de an, am fost iarăşi adunaţi la Bucureşti, la Teatrul Odeon. Era fantastic, pentru că, deşi simţeai că a trecut timpul, puteai să continui relaţia de unde ai lăsat-o. A fost nevoie doar de zece zile ca oamenii să se formeze într-un fel, să existe un fel de competiţie, dar… sănătoasă, creativă.

D.M.: Cum a fost ultima experienţă, cea de la Horezu?

A.T.: În această serie eu am fost doar 4–5 zile. A trebuit să mă adaptez foarte repede. Odată ce eşti acolo, înţelegi că nu poţi să pierzi timpul. Că tot ce faci, faci pentru tine, nu pentru regizor. Încerci să îţi dai seama într-un interval de, să zicem, două ore cum să citeşti un text, ce trebuie să vezi şi ce idei ai. Numai aşa poţi forma o echipă, când fiecare vrea acelaşi lucru. Nu pierzi niciodată nimic. Totul e numai câştig, asta am învăţat de la domnul Şerban. Şi realizezi, la un moment dat, că depinde de perspectiva ta. Eu cred că aici e baza profesionalismului. La domnul Frunză am învăţat cum să te dezvolţi, cum să te vezi, cum să te descoperi pe tine prin alţii. E o filosofie care funcţionează. E important să crezi în poveşti, în sensul bun al cuvântului. Să descoperi o limită în toate, să descoperi până unde poţi ajunge.

D.M.: Care e următoare limită pe care ai vrea să o spulberi acum?

A.T.: Nu ştiu. Pentru mine, fiecare proiect e o provocare. În fiecare încercare există o limită şi în plan personal, dar şi profesional. Fiecare proiect înseamnă o altă viaţă, o altă descoperire. E ca în cazul unui scriitor. Citeşti prima carte, îţi place şi apoi mai citeşti o carte. Dar e altceva: un alt text, o altă lume.

D.M.: Există ceva ce cauţi în mod constant în teatru? Un „ceva“ definibil?

A.T.: Omul.

D.M.: Ca să te descoperi pe tine faci teatru?

A.T.: Şi de asta. Omul e creaţia lui Dumnezeu, dar are şi ceva fantastic! Este şi diabolic şi angelic. E minunat. Eu asta caut.

D.M.: Şi cu fiecare proiect mai descoperi câte o părticică?

A.T.: Cum să nu? Sigur, nu totdeauna e plăcut ceea ce descoperi. Deocamdată asta e metoda mea: caut mereu ceva comun între rol şi ceea ce sunt eu. Trebuie să am un punct comun de la care să pornesc. Dacă nu, inventez. Trebuie să-mi iubesc rolul, pentru că altfel nu funcţionează.

D.M.: E unul care ţie mai drag, mai apropiat de structura ta, de sufletul tău?

A.T.: Sunt mai multe; rolul din Lecţia se află la loc special, era şi primul meu rol. Apoi, Groparul din Hamlet. Un rol foarte greu, chiar dacă e micuţ, cu puţine intrări: vine, sapă o groapă, mai cântă un cântec. Mai e şi Mefisto pe care l-am jucat în Don Juan şi Faust. Acolo a fost o experienţă…! Venea lumea la mine şi îmi spunea: „tu o să-l joci pe diavol“. Cum să joci răul, fiind creştin…? E foarte interesant că rolul a început să se nască în ultimele zile. Până atunci a fost un haos în capul meu… nu mai înţelegeam cine sunt eu, darămite ce e cu rolul. Dar apoi a început să fie minunat… era fantastic. Ţin, de asemenea, mult la Dupa din Krum, la Irina din Spovedanie la Tanacu. Acolo am încercat să văd rolul puţin mai filmic. M-a ajutat şi doamna Tatiana Niculescu. Foarte ciudat s-a născut acest rol! Am citit cartea şi, încă de la început, funcţiona ca un magnet, chiar dacă nu înţelegeam totul. Rolul cu care trebuie să închei e Concha din Piaţa Roosevelt; e mai înfricoşător. E vorba despre o femeie mai în vârstă decât sunt eu şi e vorba de moarte, pentru că personajul e bolnav de cancer. Trebuie să mor, şi eu nu ştiu cum să fac asta. Mi-era şi frică de rolul acesta…

D.M.: Din superstiţie sau pentru că nu ştiai cum săl abordezi?

A.T.: Nu ştiam cum să iau acest rol. Există text, personajul vorbeşte, dar despre ce? Textul e foarte poetic. Vedeam cumva luminiţa, dar nu ştiam cum să ajung acolo. De fiecare dată când reluăm îmi este foarte greu.

D.M.: Ai avut roluri foarte puternice…

A.T.: Fiecare rol e puternic. Nu pot să zic că rolul pe care l-am jucat, de exemplu, în Prometeu, e floare la ureche.

D.M.: Nu în sensul că nu necesită implicare, e vorba de apariţie. Sunt roluri care te zguduie ca spectator.

A.T.: Da, sunt roluri care te lucrează. Şi nu e vorba de text, textul se poate învăţa, îl poate citi oricine. Dar fiecare om are o energie, o culoare care e numai a lui, pe care trebuie să o descopere. Regizorul vine, de obicei, şi spune: „vreau să fac povestea asta. M-am gândit la tine, tu să faci personajul“. El are visul lui, dar nu îl gândeşte în amănunt. Tu trebuie să vii cu propunerea, cu variante. Ca actor, tu trebuie să faci ca rolul să fie o „viaţă“ întreagă.

D.M.: Există şi regizori-dictatori careţi impun un anumit stil?

A.T.: Nu cred. Eu nu am lucrat cu astfel de regizori. Eu cred că teatrul nu trebuie inventat, teatrul există; la fel cum nici viaţa nu trebuie inventată, pentru că, la rândul ei, ea există. Noi inventăm ca să scăpăm de probleme. Nu trebuie; totul este în text. Regizorul te întreabă: „Ce se întâmplă în viaţă? Ce se întâmplă cu tine dacă ajungi în situaţia cutare? Ce faci?“ Nu trebuie să născoceşti cum reacţionează omul; te gândeşti ce ai face tu. Şi atunci ai libertate. Până acum, regizorii cu care am lucrat mi-au dat libertate. M-au şi învăţat foarte mult să descopăr, să văd, să nu trebuiască să inventez, să citesc pur şi simplu textul. Eu cred că asta e libertatea. Nici nu ştii cum să abordezi libertatea: îţi dai seama de multitudinea de variante. De asta iubesc eu teatrul, pentru că fiecare spectacol e altceva. Nu poţi să fii în fiecare zi în aceeaşi stare, viaţa ne schimbă în fiecare zi. Dar nu pot să zic: „Astăzi sunt obosită, nu pot să mor pe scenă“. Voi muri altfel. Dar nu trebuie să ratez momentul. E irepetabil. În teatru trebuie să existe viaţă. Dacă nu este viaţă, nu mă interesează. Dacă teatrul îşi pierde vitalitatea, atunci nu îşi mai are rostul, oamenii nu mai vin.

D.M.: Dar teatrul e încă viu, nu?

A.T.: Sigur.

D.M.: Sau ar trebui să fie…

A.T.: Trebuie să fie, dar asta depinde de noi.

D.M.: Nu tear tenta o carieră în străinătate?

A.T.: Ar fi interesant să joc în altă parte. Nu ştiu cum m-aş descurca, de exemplu, în Polonia. Ei sunt foarte deschişi. Într-un fel, m-a marcat experienţa poloneză. E o ţară săracă. Dar au o libertate… testează, au felurite teatre, inclusiv teatru experimental. Dar nu m-ar tenta să fac teatru de tipul acesta decât în timpul liber. Nu simt nevoia să mor pe altarul teatrului (zâmbeşte). M-ar interesa să văd, dar nu aş putea să fac numai asta.

D.M.: Ar fi sărăcăcios?

A.T.: N-ar fi, dar sunt om. Am nevoie de viaţă. Eu cred că a trecut perioada anilor ’70, în care se testa.

D.M.: Spuneai întrun interviu că eşecurile sunt importante. Care e relaţia ta cu succesul?

A.T.: Am trecut prin eşec. Har Domnului! E foarte bine să ştii cum e. Cât ţi-e frică, nu ştii. Iar când ţi se întâmplă, e foarte bine.

D.M.: Dar e bine să ai parte şi de succes…

A.T.: Cred că acelaşi lucru e şi cu succesul şi cu eşecul. E bine să le cunoşti pe ambele. Să fie lângă tine.

D.M.: Sa schimbat atitudinea ta faţă de munca pe care o faci?

A.T.: Da, am mai mult de lucru. Sunt mai pretenţioasă decât am fost până acum. Dar, la un moment dat, îţi dai seama că nu poţi întotdeauna să faci faţă. Şi e bine să-ţi dai seama că vrei, poate, prea mult.

D.M.: Mai poţi face roluri mici?

A.T.: E foarte greu să faci un rol mic. Rolul mic e dificil de făcut pentru că ai o apariţie şi acolo trebuie să dai tot. Greutatea unui rol principal nu vine numai din text. Dacă e mai dezvoltat, există mai multe nuanţe. Rolul mic e foarte concentrat, n-ai şansa să recuperezi momentele pierdute.

D.M.: Nu e o problemă dacă faci pauze în actorie, dacă există perioade în care nu joci?

A.T.: Nu. Mai trebuie să şi ieşi din rutină, ca să poţi reveni. Trebuie să descoperi lumea din jurul tău. E bine să fii suprasolicitat, dar dacă nu eşti folosit, nu înseamnă că eşti un actor prost sau că ţi-a trecut timpul. E doar o pauză şi depinde de tine cum o foloseşti.

D.M.: Tu cum o foloseşti?

A.T.: Citesc, mă întâlnesc cu oamenii, mă plimb. Observ oamenii din jurul meu. Sunt multe de descoperit…

D.M.: Care e ultima piesă care tea emoţionat ca spectator?

A.T.: Ultimul spectacol pe care l-am văzut şi care m-a emoţionat a fost Iunie la Teatrul Maghiar din Timişoara. Era un moment cathartic la sfârşit. Simţeam că se întâmplă ceva cu mine, era o emoţie… îmi ziceam: „nu, nu e bine să plângi“. Eu cred că şi ăsta e teatru. E momentul în care îţi simţi inima în gât. Nu trebuie să-ţi placă, trebuie să simţi. 

D.M.: Asta ţi se întâmplă des la spectacole?

A.T.: Nu. Şi să ştii că nu depinde de regie, ci de actori. Pentru că pe ei îi vezi pe scenă. Ei se mişcă, ei îţi transmit ceva. Actorii comunică cu publicul. La reprezentaţia cu Spovedanie la Tanacu, la Paris, când a fost Peter Brook în sală, am simţit că dau un examen. Îmi spuneam: „A venit, e acolo“. Şi se uita la noi ca un copil pe care nu poţi să-l minţi. Era un examen la care nu poţi trişa. Era un fel de spovedanie. Şi la Iaşi a fost foarte ciudat. Când vezi că oamenii din sală sunt oameni simpli şi sinceri, înţelegi că ei văd tot. Cu publicul sincer e mai greu, n-ai cum să trişezi. Dacă nu înţeleg, dacă nu le place, dacă nu râd sau plâng, ei nu te iartă.

D.M.: Mergi relaxată la teatru?

A.T.: E foarte greu să mergi relaxat la teatru.

D.M.: Din ce cauză?

A.T.: Când cunoşti piesa, când ştii cine o să fie pe scenă, când ştii totul, trebuie să uiţi.

D.M.: E important să uiţi?

A.T.: Da, e foarte important să uiţi. Pentru că dacă te gândeşti cine a montat-o, care e stilul regizorului, cine joacă, poate să fie fenomenal spectacolul, tot nu te va prinde…

D.M.: Adică nu te duci cu aşteptări „gata făcute“ la spectacole…

A.T.: Nu, nu vreau. Bineînţeles că nu poţi să renunţi la ele, dar eu încerc să „nu ştiu“.

D.M.: Este vreun regizor cu care ai vrea să lucrezi şi cu care nu ai lucrat încă?

A.T.: Sigur că da. Sunt şi colegi cu care vreau să lucrez şi încă nu am lucrat. Sunt şi regizori cu care am lucrat şi aş vrea să mai lucrez. Fiecare proiect e diferit. Poate să fie acelaşi regizor, dar te schimbi tu, se schimbă şi el; e altceva. Ne schimbă viaţa de la o zi la alta.

D.M.: Teatru autentic versus teatru contrafăcut. Ai simţit vreodată că lucrezi la un proiect care nu e autentic?

A.T.: Dacă lucrezi cu oameni care nu înţeleg, care pur şi simplu execută, atunci ceva e mort. Lipseşte viaţa, autenticitatea. Lipseşte sarea şi piperul şi atunci trebuie condimentat. Dacă ceilalţi nu o fac, o faci tu pentru tine. Şi atunci intervine imaginaţia. Dar e foarte greu să construieşti tu singur un spectacol în capul tău, ca să suplineşti totul. Nu-mi place să joc din obligaţie. Depind foarte mult de colegi, de echipă. Singur nu poţi să faci teatru.

D.M.: Cum te vezi tu mai departe? Care sunt aşteptările tale de la tine însăţi? Ce mai ai de dat?

A.T.: Mai am destule de dat. Acum sunt iarăşi la început de drum. Aş vrea să încerc foarte multe proiecte. Şi nu numai teatru, aş vrea să încerc şi altceva. Am visuri, sigur că am visuri pe care le voi îndeplini cumva. Vreau să am o familie, să am poate şi o crescătorie de câini. Poate că ăsta e visul meu din afara teatrului. Am câteodată senzaţia că teatrul e foarte închis. Să stai de dimineaţa până seara în teatru e în regulă, dar în teatru e vorba de viaţă, nu numai de imaginaţie şi ai nevoie de surse.

D.M.: Mulţi uită să facă asta…

A.T.: E foarte uşor să uiţi.

D.M.: Dar nu ar fi mai la îndemână să vedem, decât să inventăm?

A.T.: E foarte greu să vezi. Primul lucru e că te întâlneşti cu tine.

D.M.: Or, întâlnirile cu tine nu sunt întotdeauna plăcute…

A.T.: Nu, nu sunt. Să îţi vezi greşelile, să înţelegi ce nu faci bine sau corect. Acesta e primul lucru, să te uiţi în oglindă şi să te vezi. Şi e cel mai greu. Dacă depăşeşti această fază, cred că poţi să mergi mai departe să vezi oameni. Nu eşti artist, nu eşti axis mundi, eşti un om ca toţi oamenii. Jucăm roluri, facem teatru. Dar pentru cine o facem? Pentru public. Dar ne cunoaştem, oare, publicul? Dacă nu cunoaştem omul, cum putem şti ce vrea el, care îi sunt visurile? Nu trebuie să fie o prăpastie imensă între actor şi spectator, pentru că atunci nu se poate naşte comunicarea. Spectacolul trebuie să fie pe gustul lui. Să încheiem un compromis. Eu cred că arta o poate înţelege toată lumea. Arta trebuie să fie simplă. Dacă e autentică, nu ai nevoie de şcoală şi de interpretări. Dacă vorbim de artă, întrebarea e: „simţi ceva?“ Eu în asta cred: că arta e simplă şi frumoasă.

Interviu realizat de Daniela Magiaru, publicat în Revista Teatrul azi, Nr. 11-12/2009

_____________________________

Anunțuri

Posted in - Interviuri:, ·Andrea Tokai | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , | Comentarii închise la Interviu Revista Teatrul azi – Andrea Tokai