Teatrul azi

blog -de sustinere și promovare- al revistei teatrul azi

Archive for the ‘– Interviuri:’ Category

Interviu Revista Teatrul azi – Andrea Tokai

Posted by teatrul azi pe 08/01/2010

Andrea Tokai : „Teatrul nu trebuie inventat, teatrul există!“, interviu realizat de Daniela Magiaru

Andrea Tokai este actriţa Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara şi a Teatrului Naţional Timişoara. A fost nominalizată de două ori la Premiile UNITER pentru rolurile din Don Juan şi Faust (2005, în regia lui Alexander Hausvater) şi Krum (2007, în regia lui Radu Afrim). În 2008, obţine, împreună cu Ramona Dumitrean, Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Festivalul Dramaturgiei Româneşti, Timişoara, pentru rolul Irina Cornici din Spovedanie la Tanacu, regia Andrei Şerban, premiu dublat în 2009 la Festivalul de Piese Plăcute şi Neplăcute de la Lodz, Polonia 2009. Cele mai recente roluri ale actriţei sunt în spectacolele Piaţa Roosevelt în regia lui Radu Afrim şi Prometeu în regia lui Katona Gábor.

 

Daniela Magiaru: Care sunt etapele importante din cariera ta?

Andrea Tokai: Am terminat facultatea în 2001. În anul patru am înţeles că nu ştiu nimic, dar am avut foarte mare noroc: m-am angajat la Teatrul Maghiar din Timişoara şi am început să lucrez cu domnul Victor Ioan Frunză. A fost o etapă de formare foarte importantă. De la dânsul am învăţat tot. A fost primul meu profesor, cel care m-a ajutat să înţeleg ce poate să fie teatrul, care e vraja teatrului. Aşa îţi dai seama că totul depinde de tine, de ceea ce vrei tu. Dar tot ce e bun se termină.

D.M.: Cât ai lucrat cu Victor Ioan Frunză?

A.T.: Trei ani. Era un fel de masterat.

Apoi am lucrat cu Radu Afrim. Visul meu din facultate era să joc în română. Din momentul în care joci în altă limbă, începi să-ţi descoperi limba maternă, începi să vezi cum e ea de fapt, ce poţi să faci cu ea. Abia după vreo lună de la încheierea repetiţiilor la Krum, am început să descopăr limba română. E foarte interesant să-ţi dai seama de gustul limbii, de felul cum sună, de muzicalitatea ei. Atunci înţelegi textul şi înţelegi şi de ce nu se poate modifica… O a treia etapă a fost întâlnirea cu domnul Andrei Şerban, pentru că el propunea un alt tip de teatru. De data asta nu eram în Timişoara, nu eram între colegi, dar ne ştiam de la facultate.

D.M.: Cum ai ajuns să lucrezi cu Andrei Şerban? Cum a fost selecţia?

A.T.: Nu ştiu cum s-a făcut selecţia. Pur şi simplu am primit un telefon de la Ştefania Ferchedău de la „Ecumest“, care m-a întrebat dacă sunt liberă în perioada cutare, pentru a lucra cu domnul Andrei Şerban. Şi mi-am zis că merită să încerc. Era total diferit, pentru că dânsul are sistemul lui special, are şi o altă experienţă de teatru.

D.M.: Ai simţit că era alt teatru?

A.T.: Nu că e alt teatru. Simţeam că aceşti oameni care m-au format făceau aceleaşi lucruri. Şi asta era minunat. Era ceva comun în metoda lor, în viziunea lor asupra teatrului. Pentru ei era important omul, erai important tu, ca actor. Te ajută să vezi ce poţi să faci tu, cum să te descoperi. Nu poţi să spui niciodată ca actor: „gata, ştiu totul şi pot să joc orice“. Eu am realizat, din nou, că nu ştiu nimic după ce am lucrat cu aceşti oameni. Cu Radu Afrim, de exemplu, am lucrat stagiunea trecută la Piaţa Roosevelt şi am ajuns într-o fază în timpul repetiţiilor în care simţeam că nu mai ştiu nimic. Trecând prin experienţe diferite, înveţi să vezi şi să încerci altfel, dar e foarte greu să-ţi pui în practică dorinţa şi gândul dacă nu ai tehnică. Cred că asta e problema noastră, a majorităţii actorilor din România – nu avem tehnică. Unii poate au avut posibilitatea să lucreze cu nişte profesori foarte buni în facultate şi şi-au format o tehnică, o metodă. Domnul Frunză mi-a arătat ce pot face eu, nu tehnica, tehnica se învaţă la facultate, nu după. Nu ai cum după. Ce am înţeles de la aceşti oameni e faptul că e bine să fii foarte bun în toate, dar că mai am multe de învăţat.

D.M.: În proiectul cu Andrei Şerban, aţi fost mulţi tineri, mai ţineţi legătura?

A.T.: Ţinem legătura, vrem să punem la cale nişte proiecte. S-a format între noi o legătură, nu de dragoste, în niciun caz de dragoste! Dar s-a format o echipă. La proiectul pe care l-am început acum doi ani, am stat zece zile împreună. După aproape jumătate de an, am fost iarăşi adunaţi la Bucureşti, la Teatrul Odeon. Era fantastic, pentru că, deşi simţeai că a trecut timpul, puteai să continui relaţia de unde ai lăsat-o. A fost nevoie doar de zece zile ca oamenii să se formeze într-un fel, să existe un fel de competiţie, dar… sănătoasă, creativă.

D.M.: Cum a fost ultima experienţă, cea de la Horezu?

A.T.: În această serie eu am fost doar 4–5 zile. A trebuit să mă adaptez foarte repede. Odată ce eşti acolo, înţelegi că nu poţi să pierzi timpul. Că tot ce faci, faci pentru tine, nu pentru regizor. Încerci să îţi dai seama într-un interval de, să zicem, două ore cum să citeşti un text, ce trebuie să vezi şi ce idei ai. Numai aşa poţi forma o echipă, când fiecare vrea acelaşi lucru. Nu pierzi niciodată nimic. Totul e numai câştig, asta am învăţat de la domnul Şerban. Şi realizezi, la un moment dat, că depinde de perspectiva ta. Eu cred că aici e baza profesionalismului. La domnul Frunză am învăţat cum să te dezvolţi, cum să te vezi, cum să te descoperi pe tine prin alţii. E o filosofie care funcţionează. E important să crezi în poveşti, în sensul bun al cuvântului. Să descoperi o limită în toate, să descoperi până unde poţi ajunge.

D.M.: Care e următoare limită pe care ai vrea să o spulberi acum?

A.T.: Nu ştiu. Pentru mine, fiecare proiect e o provocare. În fiecare încercare există o limită şi în plan personal, dar şi profesional. Fiecare proiect înseamnă o altă viaţă, o altă descoperire. E ca în cazul unui scriitor. Citeşti prima carte, îţi place şi apoi mai citeşti o carte. Dar e altceva: un alt text, o altă lume.

D.M.: Există ceva ce cauţi în mod constant în teatru? Un „ceva“ definibil?

A.T.: Omul.

D.M.: Ca să te descoperi pe tine faci teatru?

A.T.: Şi de asta. Omul e creaţia lui Dumnezeu, dar are şi ceva fantastic! Este şi diabolic şi angelic. E minunat. Eu asta caut.

D.M.: Şi cu fiecare proiect mai descoperi câte o părticică?

A.T.: Cum să nu? Sigur, nu totdeauna e plăcut ceea ce descoperi. Deocamdată asta e metoda mea: caut mereu ceva comun între rol şi ceea ce sunt eu. Trebuie să am un punct comun de la care să pornesc. Dacă nu, inventez. Trebuie să-mi iubesc rolul, pentru că altfel nu funcţionează.

D.M.: E unul care ţie mai drag, mai apropiat de structura ta, de sufletul tău?

A.T.: Sunt mai multe; rolul din Lecţia se află la loc special, era şi primul meu rol. Apoi, Groparul din Hamlet. Un rol foarte greu, chiar dacă e micuţ, cu puţine intrări: vine, sapă o groapă, mai cântă un cântec. Mai e şi Mefisto pe care l-am jucat în Don Juan şi Faust. Acolo a fost o experienţă…! Venea lumea la mine şi îmi spunea: „tu o să-l joci pe diavol“. Cum să joci răul, fiind creştin…? E foarte interesant că rolul a început să se nască în ultimele zile. Până atunci a fost un haos în capul meu… nu mai înţelegeam cine sunt eu, darămite ce e cu rolul. Dar apoi a început să fie minunat… era fantastic. Ţin, de asemenea, mult la Dupa din Krum, la Irina din Spovedanie la Tanacu. Acolo am încercat să văd rolul puţin mai filmic. M-a ajutat şi doamna Tatiana Niculescu. Foarte ciudat s-a născut acest rol! Am citit cartea şi, încă de la început, funcţiona ca un magnet, chiar dacă nu înţelegeam totul. Rolul cu care trebuie să închei e Concha din Piaţa Roosevelt; e mai înfricoşător. E vorba despre o femeie mai în vârstă decât sunt eu şi e vorba de moarte, pentru că personajul e bolnav de cancer. Trebuie să mor, şi eu nu ştiu cum să fac asta. Mi-era şi frică de rolul acesta…

D.M.: Din superstiţie sau pentru că nu ştiai cum săl abordezi?

A.T.: Nu ştiam cum să iau acest rol. Există text, personajul vorbeşte, dar despre ce? Textul e foarte poetic. Vedeam cumva luminiţa, dar nu ştiam cum să ajung acolo. De fiecare dată când reluăm îmi este foarte greu.

D.M.: Ai avut roluri foarte puternice…

A.T.: Fiecare rol e puternic. Nu pot să zic că rolul pe care l-am jucat, de exemplu, în Prometeu, e floare la ureche.

D.M.: Nu în sensul că nu necesită implicare, e vorba de apariţie. Sunt roluri care te zguduie ca spectator.

A.T.: Da, sunt roluri care te lucrează. Şi nu e vorba de text, textul se poate învăţa, îl poate citi oricine. Dar fiecare om are o energie, o culoare care e numai a lui, pe care trebuie să o descopere. Regizorul vine, de obicei, şi spune: „vreau să fac povestea asta. M-am gândit la tine, tu să faci personajul“. El are visul lui, dar nu îl gândeşte în amănunt. Tu trebuie să vii cu propunerea, cu variante. Ca actor, tu trebuie să faci ca rolul să fie o „viaţă“ întreagă.

D.M.: Există şi regizori-dictatori careţi impun un anumit stil?

A.T.: Nu cred. Eu nu am lucrat cu astfel de regizori. Eu cred că teatrul nu trebuie inventat, teatrul există; la fel cum nici viaţa nu trebuie inventată, pentru că, la rândul ei, ea există. Noi inventăm ca să scăpăm de probleme. Nu trebuie; totul este în text. Regizorul te întreabă: „Ce se întâmplă în viaţă? Ce se întâmplă cu tine dacă ajungi în situaţia cutare? Ce faci?“ Nu trebuie să născoceşti cum reacţionează omul; te gândeşti ce ai face tu. Şi atunci ai libertate. Până acum, regizorii cu care am lucrat mi-au dat libertate. M-au şi învăţat foarte mult să descopăr, să văd, să nu trebuiască să inventez, să citesc pur şi simplu textul. Eu cred că asta e libertatea. Nici nu ştii cum să abordezi libertatea: îţi dai seama de multitudinea de variante. De asta iubesc eu teatrul, pentru că fiecare spectacol e altceva. Nu poţi să fii în fiecare zi în aceeaşi stare, viaţa ne schimbă în fiecare zi. Dar nu pot să zic: „Astăzi sunt obosită, nu pot să mor pe scenă“. Voi muri altfel. Dar nu trebuie să ratez momentul. E irepetabil. În teatru trebuie să existe viaţă. Dacă nu este viaţă, nu mă interesează. Dacă teatrul îşi pierde vitalitatea, atunci nu îşi mai are rostul, oamenii nu mai vin.

D.M.: Dar teatrul e încă viu, nu?

A.T.: Sigur.

D.M.: Sau ar trebui să fie…

A.T.: Trebuie să fie, dar asta depinde de noi.

D.M.: Nu tear tenta o carieră în străinătate?

A.T.: Ar fi interesant să joc în altă parte. Nu ştiu cum m-aş descurca, de exemplu, în Polonia. Ei sunt foarte deschişi. Într-un fel, m-a marcat experienţa poloneză. E o ţară săracă. Dar au o libertate… testează, au felurite teatre, inclusiv teatru experimental. Dar nu m-ar tenta să fac teatru de tipul acesta decât în timpul liber. Nu simt nevoia să mor pe altarul teatrului (zâmbeşte). M-ar interesa să văd, dar nu aş putea să fac numai asta.

D.M.: Ar fi sărăcăcios?

A.T.: N-ar fi, dar sunt om. Am nevoie de viaţă. Eu cred că a trecut perioada anilor ’70, în care se testa.

D.M.: Spuneai întrun interviu că eşecurile sunt importante. Care e relaţia ta cu succesul?

A.T.: Am trecut prin eşec. Har Domnului! E foarte bine să ştii cum e. Cât ţi-e frică, nu ştii. Iar când ţi se întâmplă, e foarte bine.

D.M.: Dar e bine să ai parte şi de succes…

A.T.: Cred că acelaşi lucru e şi cu succesul şi cu eşecul. E bine să le cunoşti pe ambele. Să fie lângă tine.

D.M.: Sa schimbat atitudinea ta faţă de munca pe care o faci?

A.T.: Da, am mai mult de lucru. Sunt mai pretenţioasă decât am fost până acum. Dar, la un moment dat, îţi dai seama că nu poţi întotdeauna să faci faţă. Şi e bine să-ţi dai seama că vrei, poate, prea mult.

D.M.: Mai poţi face roluri mici?

A.T.: E foarte greu să faci un rol mic. Rolul mic e dificil de făcut pentru că ai o apariţie şi acolo trebuie să dai tot. Greutatea unui rol principal nu vine numai din text. Dacă e mai dezvoltat, există mai multe nuanţe. Rolul mic e foarte concentrat, n-ai şansa să recuperezi momentele pierdute.

D.M.: Nu e o problemă dacă faci pauze în actorie, dacă există perioade în care nu joci?

A.T.: Nu. Mai trebuie să şi ieşi din rutină, ca să poţi reveni. Trebuie să descoperi lumea din jurul tău. E bine să fii suprasolicitat, dar dacă nu eşti folosit, nu înseamnă că eşti un actor prost sau că ţi-a trecut timpul. E doar o pauză şi depinde de tine cum o foloseşti.

D.M.: Tu cum o foloseşti?

A.T.: Citesc, mă întâlnesc cu oamenii, mă plimb. Observ oamenii din jurul meu. Sunt multe de descoperit…

D.M.: Care e ultima piesă care tea emoţionat ca spectator?

A.T.: Ultimul spectacol pe care l-am văzut şi care m-a emoţionat a fost Iunie la Teatrul Maghiar din Timişoara. Era un moment cathartic la sfârşit. Simţeam că se întâmplă ceva cu mine, era o emoţie… îmi ziceam: „nu, nu e bine să plângi“. Eu cred că şi ăsta e teatru. E momentul în care îţi simţi inima în gât. Nu trebuie să-ţi placă, trebuie să simţi. 

D.M.: Asta ţi se întâmplă des la spectacole?

A.T.: Nu. Şi să ştii că nu depinde de regie, ci de actori. Pentru că pe ei îi vezi pe scenă. Ei se mişcă, ei îţi transmit ceva. Actorii comunică cu publicul. La reprezentaţia cu Spovedanie la Tanacu, la Paris, când a fost Peter Brook în sală, am simţit că dau un examen. Îmi spuneam: „A venit, e acolo“. Şi se uita la noi ca un copil pe care nu poţi să-l minţi. Era un examen la care nu poţi trişa. Era un fel de spovedanie. Şi la Iaşi a fost foarte ciudat. Când vezi că oamenii din sală sunt oameni simpli şi sinceri, înţelegi că ei văd tot. Cu publicul sincer e mai greu, n-ai cum să trişezi. Dacă nu înţeleg, dacă nu le place, dacă nu râd sau plâng, ei nu te iartă.

D.M.: Mergi relaxată la teatru?

A.T.: E foarte greu să mergi relaxat la teatru.

D.M.: Din ce cauză?

A.T.: Când cunoşti piesa, când ştii cine o să fie pe scenă, când ştii totul, trebuie să uiţi.

D.M.: E important să uiţi?

A.T.: Da, e foarte important să uiţi. Pentru că dacă te gândeşti cine a montat-o, care e stilul regizorului, cine joacă, poate să fie fenomenal spectacolul, tot nu te va prinde…

D.M.: Adică nu te duci cu aşteptări „gata făcute“ la spectacole…

A.T.: Nu, nu vreau. Bineînţeles că nu poţi să renunţi la ele, dar eu încerc să „nu ştiu“.

D.M.: Este vreun regizor cu care ai vrea să lucrezi şi cu care nu ai lucrat încă?

A.T.: Sigur că da. Sunt şi colegi cu care vreau să lucrez şi încă nu am lucrat. Sunt şi regizori cu care am lucrat şi aş vrea să mai lucrez. Fiecare proiect e diferit. Poate să fie acelaşi regizor, dar te schimbi tu, se schimbă şi el; e altceva. Ne schimbă viaţa de la o zi la alta.

D.M.: Teatru autentic versus teatru contrafăcut. Ai simţit vreodată că lucrezi la un proiect care nu e autentic?

A.T.: Dacă lucrezi cu oameni care nu înţeleg, care pur şi simplu execută, atunci ceva e mort. Lipseşte viaţa, autenticitatea. Lipseşte sarea şi piperul şi atunci trebuie condimentat. Dacă ceilalţi nu o fac, o faci tu pentru tine. Şi atunci intervine imaginaţia. Dar e foarte greu să construieşti tu singur un spectacol în capul tău, ca să suplineşti totul. Nu-mi place să joc din obligaţie. Depind foarte mult de colegi, de echipă. Singur nu poţi să faci teatru.

D.M.: Cum te vezi tu mai departe? Care sunt aşteptările tale de la tine însăţi? Ce mai ai de dat?

A.T.: Mai am destule de dat. Acum sunt iarăşi la început de drum. Aş vrea să încerc foarte multe proiecte. Şi nu numai teatru, aş vrea să încerc şi altceva. Am visuri, sigur că am visuri pe care le voi îndeplini cumva. Vreau să am o familie, să am poate şi o crescătorie de câini. Poate că ăsta e visul meu din afara teatrului. Am câteodată senzaţia că teatrul e foarte închis. Să stai de dimineaţa până seara în teatru e în regulă, dar în teatru e vorba de viaţă, nu numai de imaginaţie şi ai nevoie de surse.

D.M.: Mulţi uită să facă asta…

A.T.: E foarte uşor să uiţi.

D.M.: Dar nu ar fi mai la îndemână să vedem, decât să inventăm?

A.T.: E foarte greu să vezi. Primul lucru e că te întâlneşti cu tine.

D.M.: Or, întâlnirile cu tine nu sunt întotdeauna plăcute…

A.T.: Nu, nu sunt. Să îţi vezi greşelile, să înţelegi ce nu faci bine sau corect. Acesta e primul lucru, să te uiţi în oglindă şi să te vezi. Şi e cel mai greu. Dacă depăşeşti această fază, cred că poţi să mergi mai departe să vezi oameni. Nu eşti artist, nu eşti axis mundi, eşti un om ca toţi oamenii. Jucăm roluri, facem teatru. Dar pentru cine o facem? Pentru public. Dar ne cunoaştem, oare, publicul? Dacă nu cunoaştem omul, cum putem şti ce vrea el, care îi sunt visurile? Nu trebuie să fie o prăpastie imensă între actor şi spectator, pentru că atunci nu se poate naşte comunicarea. Spectacolul trebuie să fie pe gustul lui. Să încheiem un compromis. Eu cred că arta o poate înţelege toată lumea. Arta trebuie să fie simplă. Dacă e autentică, nu ai nevoie de şcoală şi de interpretări. Dacă vorbim de artă, întrebarea e: „simţi ceva?“ Eu în asta cred: că arta e simplă şi frumoasă.

Interviu realizat de Daniela Magiaru, publicat în Revista Teatrul azi, Nr. 11-12/2009

_____________________________

Anunțuri

Posted in - Interviuri:, ·Andrea Tokai | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , | Comentarii închise la Interviu Revista Teatrul azi – Andrea Tokai

”Sinucigașul” – al 11-lea spectacol regizat de Felix Alexa la TNB

Posted by teatrul azi pe 04/01/2010

Felix ALEXA:

 ”Fără lipsă de modestie, pot spune că, din 1991 şi până acum, cel puţin o parte dintre spectacolele mele au însemnat ceva pentru Teatrul Naţional.“

Mirela Sandu: Un critic de teatru spunea despre Sinucigaşul că este „perla operei regizorale a lui Felix Alexa“. Credeţi că este cel mai bun spectacol al dumneavoastră?

Felixa Alexa: Nu ştiu dacă este cel mai bun spectacol al meu, pentru că nu l-am comparat cu celelalte. Dar cred că este unul dintre cele mai reuşite. Un regi­zor simte acest lucru încă din timpul repetiţiilor, când spectacolul este încă în for­mare. Întotdeauna simţi când toate elementele spectacolului se leagă, se adună într-un tot unitar. La Sinucigaşul am format o echipă puternică, am repetat cu mare bucurie şi cred că lucrul acesta se vede in spectacol.

M.S: De aţi ales acum acest text? Vi se pare actual?

F.A: Mă gândesc de foarte mult timp la Sinucigaşul şi cred că este momentul cel mai potrivit pentru acest text. Acum când trecem prin deja celebra „criză mon­dială“, când viaţa unui om devine marfă, când nu mai contează valorile umane, ci doar ce se tranzacţionează, în toate sensurile. În acest context, mi se pare o piesă foarte puternică şi actuală. Nu am urmărit partea politică, care evident este conţinută în text, ci latura profund umană. M-au interesat reacţiile umane extreme ale per­sonajului şi cinismul textului, cruzimea lui. Doream o traducere nouă, pentru că cele vechi mi se păreau depăşite. Maşa Dinescu, o excelentă traducătoare din rusă, cu care am mai colaborat şi la Metropolis pentru În rolul victimei, a făcut o nouă traducere a variantei integrale a piesei lui Erdman. Sinucigaşul e o piesă legendară în Rusia, un text care, paradoxal, l-a facut celebru, dar l-a şi distrus pe autorul lui. Erdman devenea celebru la 28 de ani, Stanislavski si Meyerhold se luptau să îl pună în scenă în teatrele lor, iar Stalin a interzis categoric publicarea şi montarea lui. Ca o ironie cruntă a sorţii, Erdman a murit fără să-şi vadă vreodată piesa jucată. Văd în sală tineri care nu ştiu mai nimic despre Stalin, care nu au trăit nici măcar perioada lui Ceauşescu şi care reacţionează extraordinar la spec­tacol şi la text. Podsekalnikov, personajul principal, are o replică în piesă care îmi place foarte mult. El spune: „Dacă nu am reuşit să înving cu viaţa, voi învinge cu moartea“. Această replică se potriveşte cumva şi destinului lui Erdman. Eu am construit spectacolul pe un paradox, cel al omului simplu, banal, care reuşeşte în situaţii extreme, fără voia lui, să ajungă erou. Unul simbolic pentru o societate în putrefacţie, în care omul devine o marfă vie.

M.S: Şi decorul mi s-a părut foarte sugestiv.

F:A: Diana Ruxandra Ion a fost foarte inspirată. Lucrăm de foarte mult timp împreună şi nu e nevoie de multe cuvinte ca să ne întelegem profund. Eu sunt un adept al decorurilor esenţializate, neîncărcate de balast scenografic. Îmi plac spa­ţiile goale, libere, dar cu o idee puternică, pregnantă, care să aiba un impact vizual şi emoţional imediat. În afară de patul şi salteaua din prima scenă, nu există nici un fel de obiect de decor. Este doar un spaţiu cu foarte multe uşi, care are un dublu sens. În primul rând, este un loc al convieţuirii în comun, cu trăiri intense, cu nume­roase intrări şi ieşiri punctate de zgomotul uşilor. Dar are şi un sens metaforic: este imaginea unei lumi în continuă mişcare pentru care perspectivele sunt iluzorii şi de scurtă durată. De fapt, un labirint de uşi, fără perspectivă. De fapt, ultima replica a piesei este: „viaţa n-are sens“.

M.S: Vorbiţi de pesimism, dar la spectacol se râde foarte mult.

F.A: Da, se râde foarte mult. Ştiam şi mizam pe lucrul acesta. Însă în timpul repetiţiilor le-am tot spus actorilor că nu trebuie să joace ca şi cum ar fi o comedie. Cred că riscul cel mai mare la acest text – şi, de-a lungul timpului, s-a căzut de multe ori în capcana aceasta – este să montezi Sinucigaşul ca o simpla comedie. Dacă se râde, este minunat, dar acest lucru se întâmplă atunci când personajele se află în situaţii absolut dramatice. Îmi place la teatru râsul provocat de situaţiile extreme, disperate. În minunatele filme ale lui Chaplin, de care eu sunt îndrăgostit, întotdeauna râdem de personajul său, care îşi trăieşte pâna la capăt, intens, situaţiile dramatice. Comedia în care se fac poante şi gaguri în sine, nu mă interesează. Într-un fel, am continuat la altă vârstă şi cu altă experienţă drumul început cu Nunta lui Krecinski sau O noapte furtunoasă. Şi la acele spectacole se râdea mult, dar exista întotdeauna şi perspectiva disperării umane. Până acum au fost zece spectacole cu Sinucigaşul, şi le-am atras mereu atenţia actorilor că trebuie să joace situaţiile până la capăt, fără să se gândească la efectul comic. Pentru mine, umorul de bună calitate implică şi un al doilea plan , mai profund, al reacţiilor extreme.

M.S: Cu ce v-aţi dori să plece spectatorul de la spectacol?

F.A: Eu cred în continuare că nu merită să faci teatru decât dacă încerci să modifici măcar pentru câteva ore ceva în mintea şi sufletul spectatorului. Poate sună puţin idealist. Mă bucur însa foarte mult că fiecare generaţie şi fiecare tip de spectator reacţionează la altceva. Înseamnă că fiecare îşi poate găsi în spectacol ceva din care să se hrănească. Mi-aş dori ca fiecare să plece încărcat de o anumită energie. M-a interesat foarte tare şi ritmul spectacolului, din ce în ce mai dement, care ţine de dinamismul scenelor, dar şi de ritmul interior al personajelor. Pentru mine, reacţia publicului contează foarte mult, asta neînsemnind că aş face conce­sii de dragul unui succes facil.

M.S: Cu aproape toţi actorii din distribuţie aţi mai lucrat…

F.A: Da. Cu Dan Puric si Ileana Olteanu am mai lucrat la O noapte furtunoasa şi la Jocul dragostei şi-al întâmplării, cu Marius Manole – la Visul unei nopţi de vară, În rolul victimei şi Chip de foc, cu Costel Constantin – la Nunta lui Krecinski şi Vrăjitoarele din Salem. Lucrasem cu aproape toţi. Cu Tania Popa nu mai lucra­sem. Am vrut să o iau în spectacol, dar am aflat că este însărcinată şi am renunţat. După aceea, am avut o problemă în distribuţie şi am sunat-o din nou pe Tania care urma să nască în zece zile. Am întrebat-o dacă vrea să vină şi mi-a spus că naşte şi vine într-o săptămână. Timp de trei luni de zile a venit cu copilul la repetiţii, îl hrănea la cabină între scene. Au fost şi întâmplări de genul acestea, care sunt foarte frumoase. Copilul ei a devenit într-un fel mascota spectacolului, a crescut odată cu spectacolul. Îmi plac lucrurile de genul acesta, pentru că vorbesc despre dăruirea unora dintre actori. Mi-am dorit mult ca Dan Puric să joace rolul acesta, pentru că am crezut că este bine şi pentru spectacol, şi pentru el. Dan a făcut un rol foarte bun, de forţă, greu. Duce în spate tot spectacolul, sunt doar două scene fără personajul lui. Este un rol nu numai cu nuanţe comice, ci de o reală profunzime şi dramatism. Cu toată sinceritatea spun că a fost o perioadă minunată de repeti­ţii. Pentru mine este important ca actorul să fie inteligent şi să înţeleagă în toate sensurile ce vrea regizorul. Dan Puric este un om talentat, inteligent şi foarte sen­sibil. Extrem de sensibil şi de vulnerabil. Am mers mult pe vulnerabilitatea lui reală, pe care am încercat să o scot la suprafaţă. În lumea aceasta dură, ne ascundem vulnerabilităţile ca să nu fim atât de uşor de rănit. Este un rol greu şi fizic. Mi-am adus aminte repetând cu Dan Puric că Peter Brook spunea că Regele Lear nu ar trebui jucat de un actor foarte în vârstă, pentru că trebuie să ducă fizic rolul, care este unul foarte greu. Păstrând proporţiile, şi Podsekalnikov trece prin foarte multe stări, prin foarte multe situaţii extreme. Cred că Dan slăbeşte 2–3 kg pe spectacol. Nu cred că un spectacol cu mulţi actori se poate face dacă nu se creează un climat prielnic la repetitii. Lucrul acesta l-am învăţat în timp. Ţin minte că Peter Brook spunea că atmosfera repetiţiilor se simte în spectacol. Cred foarte mult în ideea de echipă şi intr-un stil de joc omogen. La un spectacol cu multă lume, unde sunt actori din generaţii diferite, lupta mea a fost ca ei să joace în acelaşi stil. Cred ca am reusit acest lucru pentru că a fost un schimb extraordinar: cei mai în vârstă se uitau la cei mai tineri şi încercau să se apropie de modernitatea jocului lor, iar cei mai tineri invatau din experienţa şi tehnica celor mai în vârstă. Este al unspreze­celea spectacol al meu de când am debutat în Teatrul Naţional şi din punct de vedere al stării echipei, al omogenităţii, al maturizării mele interioare pot spune că este un spectacol foarte important.

M.S: Vorbiţi foarte mult de jocul actorilor. Se vede în spectacolele dumnea­voastră că lucraţi mult cu actorul.

F.A.: Plăcerea de a lucra cu actorul este instinctuală. Nu lucrez bine cu acto­rii pentru că mi-am dezvoltat o tehnică, ci pentru că, în ceea ce mă priveşte, aceasta este imensa plăcere a repetiţiei. Îmi place să scot de la ei lucruri imprevizibile, să creez stări extreme ale personajelor. Eu găsesc în teatru o păcere nebună în a diseca reacţiile umane. Cum ajunge un personaj la stări paradoxale? Mi-a plăcut lucrul acesta încă din Institut. Deci este în natura mea. N-am niciun fel de reţete. Lucrez cu fiecare actor după personalitatea lui. Ce este comun – e pasiunea şi implicarea mea totală. Mă implic foarte mult, mă stoarce de energie o repetiţie. Dacă nu se întâmplă lucrul acesta, am senzaţia că ziua este pierdută. Nu cred că poţi să ceri ca regizor unui actor să se implice şi să îl coste decât dacă tu te con­sumi la fel de mult. Este vorba de un anumit respect, acela de a te dărui atunci când vezi că partenerul tău de scenă, regizor sau actor, face acelaşi lucru. Unul dintre „secretele“ mele în lucrul cu actorii este să mă consum la repetiţii şi să încerc să le imprim din energia mea. Cred că de multe ori actorii sunt ca nişte fiare săl­batice, cu bune şi rele. Simt nevoia să se ştie conduşi, dar, în acelaşi timp, trebuie să le dai senzaţia că au libertate. Eu am avut şansa de a lucra de foarte tânăr cu actori importanţi. Am debutat în 1991 la Teatrul Naţional din Bucureşti, la 23 de ani, lucrând cu o echipă de douăzeci de actori, dintre care multe erau vedetele teatrului. Actorii mari te obligă; îţi dăruiesc foarte mult, dar îţi şi cer, ridică ştacheta foarte sus şi lucrul acesta te formează. Cu timpul am ştiut ce să cer unor actor tineri, pe care aş putea spune că i-am format, tocmai pentru că lucrasem cu actori cu experienţă. Fiecare nou spectacol este o aventură, chiar dacă îi cunosc pe actori sau am citit piesa de nenumărate ori. Drumul – cum se creează echipa, cum începe să funcţioneze, viaţa interioară a spectacolului şi a repetiţiilor – este de fiecare dată o necunoscută. Si asta este fascinant.

M.S: Ce înseamnă pentru dumneavoastră să faceţi teatru?

F.A: Este un mod de a trăi. Am neglijat pentru teatru orice alt aspect al vieţii mele. Nu ştiu dacă la final voi socoti că a meritat sau nu. Regret mult când se termină repetiţiile, mai ales când ele au fost reuşite. Am senzaţia că s-a rupt cor­donul ombilical şi nu mai pot interveni. Stau de multe ori la spectacole şi văd încă lucruri care ar mai putea fi corectate. Pentru un regizor e frustrant momentul în care nu mai poate interveni în spectacol. Sunt obsedat de ideea că lumea este din ce în ce mai tehnologizată, că avem toate aceste mijloace de comunicare, dar sufleteşte oamenii sunt din ce în ce mai însinguraţi. Într-un fel, toate spectacolele mele vorbesc despre asta.

M.S: Aşadar, la Teatrul Naţional din Bucureşti aţi regizat unsprezece specta­cole. Ce vă leagă de acest teatru?

F.A: Multe lucruri. Nu pot să uit că aici am debutat, invitat de Andrei Şerban. Cred că am fost cel mai tânăr regizor din istoria Teatrului Naţional. În timp, s-a creat o relaţie cu trupa şi cu tehnicienii de la scenă. Din păcate, în toate teatrele corpul tehnic este din ce în ce mai neprofesionist. Aşa că este important să găseşti oameni pasionaţi. Am găsit la Sala Amfiteatru, unde am montat cele mai multe spectacole, nişte profesionişti. Cred că legătura între un regizor şi un teatru, aşa cum a fost între Cătălina Buzoianu şi Teatrul Mic, se creează prin spectacolele pe care le face şi prin ceea ce reprezintă ele atât pentru regizor cât şi pentru actori. Fără lipsă de modestie, pot spune că, din 1991 şi până acum, cel puţin o parte dintre spectacolele mele au însemnat ceva pentru Teatrul Naţional. Din păcate, numarul teatrelor din România a rămas cam acelaşi, deci presiunea tinerilor absol­venţi este foarte mare. În acelaşi timp, sunt teatre cu zeci de actori angajaţi care stau acasă şi îşi iau salariul – care de cele mai multe ori este mai mare decât al unui tânăr care munceşte în teatru de dimineţa până seara. Am încercat în ultimii ani să aduc actori tineri în teatru, pentru că am obligaţia profesională şi morală de a-i ajuta să debuteze, aşa cum şi mie mi-a fost oferită această şansă. Mă mândresc că am avut fler în ceea ce-i priveşte pe Marius Manole şi pe Rodica Ionescu, sunt doi actori foarte talentaţi. Mai sunt şi alţii. Nu ştiu când se va distruge acest sistem, pentru că se pare că nimeni nu are această intenţie. Dar cred că, în curând, sis­temul acesta va exploda. Dacă nu, calitatea spectacolelor va avea de suferit.

M.S.: L-aţi amintit de câteva ori pe Peter Brook. Cu ce aţi rămas după întâl­nirea cu el?

F.A.: A fost o experienţă profesională şi umană extraordinară. Fără să îmi dau seama, în mine s-au decantat multe lucruri după timpul petrecut acolo. Eram ală­turi de o echipă pentru care lucrurile se desfăşurau în cu totul alt ritm decât într-un teatru din Occident. Era un Centru Internaţional de Creaţii Teatrale şi totul se des­făşura ca într-un laborator. Plăcerea mea de a lucra cu actorii s-a dezvoltat după experienţa cu Brook, pentru că el este un regizor care mizează mult pe relaţia foarte subtilă, stranie uneori care se dezvoltă la repetiţii între regizor şi actori. De multe ori, studenţii mei mă întreabă cum să lucreze cu actorii şi am o problemă în a le răspunde concret, pentru că fiecare lucrează altfel. E ca şi cum ai întreba o altă persoană cum să iubeşti. Nu poţi da un răspuns, ştii doar că este un sentiment puternic, dar nu şi ce ingrediente produc acel lucru.

M.S: Ce veţi monta în perioada următoare?

F.A: Merg la Iaşi, unde voi începe repetiţiile cu o piesă care îmi place foarte mult, Biedermann şi incendiatorii a lui Max Frisch, apoi voi monta în toamnă un spectacol la Teatrul Metropolis şi voi continua vechea mea relaţie cu Teatrul Naţional.

Interviu realizat de Mirela SANDU pentru Teatrul azi – Numărul 8-9-10/2009.
______________________________________________________________

Posted in - Cronici:, - Interviuri:, ·Felix Alexa, ·Sinucigașul - Felix A. | Etichetat: , , , , , , , , | Comentarii închise la ”Sinucigașul” – al 11-lea spectacol regizat de Felix Alexa la TNB

Pippo Delbono – interviu Teatrul azi

Posted by teatrul azi pe 04/01/2010

Interviu Pippo DELBONO

Pippo Delbono: „Nuditatea ne scandalizează, dar nu şi măştile pe care ni le punem…

A consemnat Andreea Dumitru – noiembrie 2008.

 

 

Primul prolog
La Menzogna (Minciuna), spectacolul prezentat de Pippo Delbono pe 16 şi 18 noiembrie, la Sala Mare a Naţionalului din Bucureşti, a fost, nu mai încape îndoială, momentul cel mai controversat al Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa. Coproducţia, impresionantă prin numărul „contributorilor“ (Teatro Stabile di Torino, Compania „Pippo Delbono“, Teatro di Roma, „Emilia Romagna“ Teatro Fondazione – Progetto „Prospero“, Théâtre du Rond-Point din Paris, Maison de la Culture d’Amiens, Malta Festival, Poznan) i-a avut în distribuţie pe Delbono însuşi, dar şi pe membrii companiei sale, figuri de-o expresivitate insolită, care cu greu ar putea fi încadrate în categoria „simplilor actori“: Iolanda Albertin, Gianluca Ballarè, Raffaella Banchelli, Bobò, Giovanni Briano, Lucia Della Ferrera, Ilaria Distante, Claudio Gasparotto, Gustavo Giacosa, Simone Goggiano, Mario Intruglio, Nelson Lariccia, Julia Morawietz, Gianni Parenti, Pepe Robledo.
Prezenţa acestui spectacol la Bucureşti (unde, din păcate, până atunci numele lui Pippo Delbono fusese ca şi ignorat) pare cu atât mai neobişnuită cu cât Minciuna se afla la primul său turneu, după premiera din 21 octombrie, când a inaugurat, în spaţiul neconvenţional numit Fonderie Limone di Moncalieri, stagiunea 2008–2009 a Teatrului din Torino.
Minciuna i-a fost inspirată lui Delbono de incendiul produs anul trecut la oţelăriile Thyssen-Krupp din acelaşi oraş. Dacă în Italia o asemenea tragedie a putut declanşa manifestaţii de amploare, cu mii de oameni în stradă, în România, reacţiile publice au lipsit cu desăvârşire în urma unui accident de muncă similar. Mai mult, regizorul Pippo Delbono a fost singurul artist italian care – în plină vâlvă mediatică şi populism ridicol al politicienilor noştri – a ţinut să dedice victimelor exploziei produse pe 15 noiembrie la mina Petrila, cele două reprezentaţii ale spectacolului său.
 

Al doilea prolog
Tot în noiembrie, a avut loc la Roma, la sediul Universităţii La Sapienza, conferinţa de presă în care au fost anunţaţi oficial laureaţii din 2009 ai Premiilor Europa pentru Teatru. Acestea vor fi decernate între 31 martie – 5 aprilie, la Wrocław, în Polonia, sub organizarea Institutului Grotowski, 2009 fiind declarat de către UNESCO „Anul Grotowski“. Alături de regizorul polonez Krystian Lupa, căruia îi va reveni Premiul Europa pentru Teatru, un grup de cinci regizori consolidaţi şi afirmaţi pe scena internaţională, dar practicând formule de expresie extrem de diferite, îşi vor „împărţi“ Premiul Europa pentru „Noi realităţi teatrale“, aflat la a XI-a ediţie.
Italianul Pippo Delbono, creatorul unuia dintre cele mai originale limbaje artistice contemporane, se află pe această listă împreună cu belgianul Guy Cassiers, argentinianul Rodrigo García, ungurul Árpád Schilling şi francezul François Tanguy, cu al său Théâtre du Radeau.
Se pare că cea care îi va înmâna Premiul lui Pippo Delbono va fi graficiana Dorota Krakowska, fiica celebrului Tadeusz Kantor. Apropierea, în acest fel, a celor două nume de referinţă ale teatrului polonez – Grotowski (cu al cărui actor-fetiş, Ryszard Ciesłak, regizorul a studiat un timp la Pontedera) şi Kantor (de care aminteşte prin modul de orchestrare al spectacolelor, dintr-o dublă poziţionare, deopotrivă înăuntru şi afară) – are pentru Pippo Delbono o importanţă copleşitoare.
 

Addenda la primul prolog
Când am aflat că Pippo Delbono urma să revină în România pentru Festivalul UTE, mi-am dorit să fac un interviu cu regizorul care, după un singur spectacol (Urlo, văzut de mine în vară, la Sibiu) a reuşit să demoleze tot ce ştiam despre teatru. După Minciuna însă, uitasem tot ce credeam că ştiu despre Pippo Delbono. Cu toate că spectacolul era foarte recent, apăruseră destule cronici în presa italiană, multe dintre ele – elogioase – fiind postate pe situl companiei sale. Lectura lor nu mi-a servit la nimic. Atmosfera din timpul primei reprezentaţii de la Bucureşti nu semăna cu cele citite. Pippo divizase publicul – cum nu mai văzusem s-o facă la noi vreun alt spectacol – în două lumi despărţite parcă de-o prăpastie: de-o parte, inaderenţă totală, aroganţă, dezgust şi grupuri de spectatori părăsind cu zgomot sala, de alta, perplexitate în faţa formulei estetice radicale, capitulare în faţa curajului de a fi altfel, admiraţie pentru cei care se încumetau să urmeze doar regulile dure ale propriului joc.
Îmi pregăteam întrebările pentru Pippo Delbono, când mi-am adus aminte că mă rugase să-i indic locuri de vizitat în Bucureşti pentru puţinele ore de hoinăreală care aveau să le rămână lui şi actorilor săi între două reprezentaţii. Din păcate, proiectul meu de traseu s-a dovedit inutil într-o zi de luni mohorâtă şi rece, cu muzee şi teatre închise. Fără să vreau, în ultima clipă, plecând spre interviul promis, am luat din bibliotecă albumul de fotografii din „Epoca de Aur“ al lui Andrei Pandele şi aşa se explică de ce, înainte de toate, ne-am pomenit vorbind despre comunismul à la roumaine, cu privaţiuni şi miracole cotidiene, despre „o lume scufundată“ pe care Pippo Delbono doar o intuise, dar acum o descoperea cu sinceră uimire, despre nostalgia unora faţă de acel trecut, o nostalgie „omenească“, care-l interesa tot mai mult şi care, probabil, urma să-l inspire…

 

Andreea Dumitru: Am regăsit în La Menzogna o parte din atmosfera acestor fotografii. Poate de aceea am simţit că trebuia să le vedeţi. Primele minute din spectacol, de pildă, cu muncitorii care vin la slujbă, cu noaptea în cap… îndeplinind un ritual anonim, minute în şir, într-o tăcere sumbră… gesturile neînsemnate cu care îşi îmbracă uniformele de lucru şi dispar pe poarta fabricii… toate vorbesc despre o tragedie a normalităţii care mi se părea familiară…
Pippo Delbono: Pentru mine e cât se poate de evident că societatea noastră a reuşit să creeze monştri în cadrul unei „normalităţi“. Când vorbim despre nostalgie, ar trebui să facem diferenţa între ceea ce ţine de o atitudine cât se poate de comprehensibilă (dispariţia unui anume mod de a trăi şi a te bucura de lucrurile cele mai simple) şi identica minciună care stă la baza oricărui sistem de control al puterii. Minciuna a pătruns pretutindeni în viaţa noastră, în politică, în religie, în muncă. Nu mai există nicio apărare. Suntem cu toţii fiii Commediei dell’Arte, iar Arlechino, slugă la doi stăpâni a devenit normalitatea noastră. Acest fapt specific teatrului, dublul discurs, dubla imagine a lucrurilor, a devenit o regulă în Italia, dar şi o problemă existenţială, pentru că dacă trăieşti mereu în schizofrenie, nu mai ai cum să-ţi găseşti propriul adevăr şi ţi se pare normal să accepţi minciuna din jur. În Italia există chiar o expresie pentru asta, „darti un contegno“, care înseamnă că e obligatoriu să-ţi construieşti o imagine. Important nu e ceea ce faci, ci ceea ce spui, felul cum te prezinţi în lume. (…)

Publicat în Teatrul azi Numărul 1-2/2009. Citește continuarea interviului cu Pippo Delbono.
___________________________________________________________________________________

Posted in - Interviuri:, ·Pippo Delbono | Etichetat: , , , , , , | Comentarii închise la Pippo Delbono – interviu Teatrul azi

Vlad Zamfirescu – interviu Teatrul azi

Posted by teatrul azi pe 04/01/2010

Vlad ZAMFIRESCU:

„Cred că în momentul în care consideri că nu mai ai nimic de învăţat, eşti mort ca artist.“

Vlad Zamfirescu şi-a dorit dintotdeauna să fie actor. La nouă ani era deja într-o trupă de pantomimă din Târgu Mureş. Pe timpul liceului mergea la Teatrul Studenţesc Podul. La douăzeci de ani, fiind încă student la UNATC, la clasa lui Ion Cojar, câştiga Premiul UNITER pentru debut. După terminarea facultăţii, s-a angajat la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“. Este căsătorit cu Mihaela şi tatăl unui băieţel adorabil, Matei. Joacă în mai multe spectacole la Teatrul Act şi la Teatrul „Bulandra“ şi repetă pentru alte trei. Am vorbit cu el despre copilărie, familie, pasiunea pentru teatru şi despre profesorul drag lui, regizorul Ion Cojar (care, până la apariția interviului, s-a stins din viaţă – N. red.).

Mirela Sandu: În anul 1997 erai student şi jucai la Casandra, fiind câştigătorul Premiului UNITER pentru debut. Ce îşi dorea Vlad Zamfirescu pe atunci?

Vlad Zamfirescu: Îşi dorea să joace cât mai mult, să facă teatru de calitate. Asta am şi făcut; uneori mai bine, alteori mai rău, dar întotdeauna cu pasiune. Nu aveam un scop anume de atins. Vroiam să mă simt bine şi să îmi placă ceea ce fac.

M.S.: Ai fost studentul lui Ion Cojar…

V.Z: La început, am fost la clasa lui Gelu Colceag, apoi s-au împărţit clasele şi am trecut la maestrul Ion Cojar.

M.S.: Ce amintiri ai din perioada aceea? Cum era ca profesor?

V.Z.: La clasă avea o tenacitate aproape supraomenească de a însămânţa în fiecare elev al lui făgaşul corect pentru meseria de actor. Chiar şi cu cei care înţelegeau mai greu stătea ore întregi încercând să îi înveţe, să le deschidă o cale. Venea la şcoală zi de zi şi repeta câte opt–zece ore cu o răbdare incredibilă. Noi ne plictiseam, eram prea tineri. Din păcate, la vârsta aceea este greu să îţi găseşti timp să asculţi. Vorbea foarte mult, ore în şir, dar abia acum înţeleg că proceda foarte bine, pentru că noi înţelegeam lucrurile doar la un nivel superficial. Ne dădea foarte multe exemple tocmai pentru a ne face să pătrundem ideea în profunzime. Avea un mod de lucru foarte bun, pe care îl are şi Gelu Colceag de exemplu. Toţi studenţii erau obligaţi să participe la repetiţii. După ce se lucra o bucată, se discuta. El îşi spunea ultimul părerea, puncta lucrurile importante. Simţeam că aveam o mare responsabilitate şi ne concentram pe bucata respectivă, chiar dacă nu eram pe scenă. Lucram în acelaşi timp cu colegii noştri şi învăţam foarte mult. Încet, încet, ne-a creat un sistem propriu de valori şi ne-a facut să ştim când ceva este bine şi când este rău. Ne-a învăţat să avem încredere în noi, în felul nostru de a simţi şi de a gândi. După părerea mea, este unul dintre cei mai mari profesori ai şcolii româneşti de teatru. Sunt foarte ataşat de el. Ne-am înţeles foarte bine. A fost o dragoste mare între noi.

M.S.: Crezi că actorul care ai devenit i se datorează şi lui?

V.Z.: Experienţele şi oamenii pe care îi întâlneşti te modifică. Am preluat o parte din energiile şi învăţămintele pe care le-am primit la clasă. Domnul Ion Cojar a contat enorm pentru mine, datorită lui m-am deschis spre meseria asta, m-a luminat. De la el am învăţat să gândesc teatru şi să forez, să caut în sensul în care trebuie.

M.S.: După terminarea facultăţii ai mai lucrat cu Ion Cojar?

V.Z.: Din păcate, nu. Când jucam în Azilul de noapte de Maxim Gorki la „Casandra“, mi-a spus că dacă va monta piesa într-un teatru profesionist, pe mine mă va distribui în Vaska Pepel. Am suferit foarte mult atunci când a montat Azilul de noapte la Teatrul Naţional din Bucureşti şi nu m-a distribuit. Mi se părea nedrept. Dar când am văzut spectacolul, am înţeles că nu aveam cum să fiu în acea distribuţie, fiecare personaj era gândit cu zece ani mai în vârstă. În urmă cu doi ani, am început la Teatrul „L.S. Bulandra“ repetiţiile la o dramatizare a lui Ion Cojar după Dostoievski, cu Mihai Constantin în rolul principal. De fiecare dată când sunt în preajma domnului profesor, nici măcar nu mai contează produsul finit, ci doar munca alături de el şi descoperirile din fiecare zi. Faptul că stau acolo şi ascult ce spune lucrează în mine ani de-a rândul.

M.S.: Făceai parte dintr-o clasă foarte bună…

V.Z.: Da, a fost un an foarte bun. Erau clasele lui Gelu Colceag, Ion Cojar şi Alexandru Repan. Mai mult de jumătate dintre cei care au terminat atunci sunt angajaţi în teatrele din Bucureşti. Pe lângă faptul că am avut profesori buni, şansa noastră a fost şi că tocmai atunci se producea un schimb de generaţii.

M.S.: Frederik din Pelicanul de August Strindberg a fost primul tău rol important. Ce a însemnat pentru tine acea perioadă?

V.Z.: Întâlnirea cu doamnele Cătălina Buzoianu şi Valeria Seciu a însemnat foarte mult pentru mine. Eram foarte tânăr pe atunci, aveam nouăsprezece–douăzeci de ani. Am încercat la vârsta şi la experienţa pe care le aveam să fac cât mai bine personajul. Când mă gândesc la acea perioadă, am un uşor zâmbet. Mă gândesc că eram un copil care promitea. Apoi a urmat spectacolul Şase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, eram Băiatul. Mi-a plăcut foarte tare rolul acela. Cătălina Buzoianu a fost foarte importantă pentru începutul drumului meu în teatru.

M.S.: În ultimii ani ai colaborat foarte mult cu Teatrul Act. Cum ai început să lucrezi acolo?

V.Z.: Am început colaborarea cu Teatrul Act cu o piesă regizată de Vlad Massaci, Bash de Neil LaBute. Începând cu acest spectacol, s-a format o echipă foarte bună cu care mi-a făcut plăcere să lucrez. Mă interesează foarte mult genul acesta de apropiere de spectator cum se întâmplă la Teatrul Act.

M.S.: Ce joci acum?

V.Z.: De curând am avut premiera cu spectacolul Dumnezeul de a doua zi de Mimi Brănescu, regizat de Claudiu Goga. Îmi place textul şi mă bucur că încep să se scrie şi la noi piese ofertante pentru actori. În piesă este vorba despre o viaţă ratată din cauza unor conjuncturi familiale. Doi oameni se întâlnesc într-o iubire perfectă şi încearcă să şi-o împlinească, dar nu reuşesc. Sunt două poveşti paralele, fiecare descriind cele întâmplate din perspectiva sa.

M.S.: Este pentru prima oară când lucrezi cu Claudiu Goga?

V.Z.: Da, este pentru prima dată. Ne cunoaştem de mult timp, la facultate el era cu un an mai mic decât mine. I-am văzut examenele la clasă. Vroiam de multă vreme să lucrăm împreună, dar nu am reuşit. Când a pus în scenă la Braşov Livada de vişini de Cehov, m-a invitat să joc, dar nu am putut merge, pentru că eram implicat în alt proiect. Mă bucur că ne-am întâlnit acum şi cred că a ieşit un lucru bun. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez alături de Claudiu Goga şi sper să mai repetăm experienţa. Ne-am propus ca în primăvara anului următor să repetăm Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare. Sper să ne găsim amândoi timp. Îmi doresc mult să joc Shakespeare. Sper că sunt pregătit. Deja este legendă intenţia lui Vlad Massaci de a face Richard al III-lea cu mine. Probabil tot anul viitor se va întâmpla.

M.S.: Ce repeţi acum?

V.Z.: Am început repeţiile la două spectacole: Some girls, unde interpretez un tânăr care înainte de a se însura revine în „trecut“ pentru a se împăca acum cu iubitele pe care le părăsise fără nicio explicaţie. Se simte vinovat şi nu vrea să îşi înceapă noua viaţă înainte de a se împăca cu tot ce s-a întâmplat în decursul anilor. Este o coproducţie a Teatrului Catharsis şi Teatrul „George Ciprian“ din Buzău. Se va juca atât la Buzău cât şi la Teatrul „Nottara“, Sala Studio. Regia îi aparţine lui Cristian Juncu. Fostele iubite sunt interpretate de: Irina Velcescu, Cristina Florea, Catrinel Dumitrescu, Andreea Vasile şi Diana Cavallioti. Cel de-al doilea proiect nu ştiu încă unde se va juca. Este vorba de o piesă care se numeşte Dinner with friends de Donald Margulies, care a luat Premiului Pulitzer în anul 2000. Va fi montată de Alice Barb şi joc alături de Cătălina Mustaţă, Cerasela Iosifescu şi Dan Aştilean. Urmează să încep repetiţiile şi la Teatrul „L.S. Bulandra“, probabil Sala Izvor, în spectacolul Artă de Iasmina Reza, regizat de Cristi Juncu, cu Gigi Ifrim şi Şerban Pavlu.

M.S.: Pomeneai de Teatrul Catharsis. Cu ce se ocupă?

V.Z.: Teatrul Catharsis este o asociaţie culturală care s-a născut din nevoia de a face teatru. Începuserăm să montăm spectacole şi trebuia găsit un cadru legal prin care să le susţinem. A împlinit deja cinci ani şi începem să avem din ce în ce mai multe producţii. American Buffalo de David Mamet, Oraşul de Evgheni Grishkovets, Demonul roşu de Hideki Noda sunt spectacolele noastre. Scopul nostru este promovarea teatrului modern de cea mai bună calitate. Ne interesează, în special, textele bune care nu au avut încă premiera în România. Toate titlurile enumerate au fost premieră absolută în România. Asociaţia este formată din trei membri: Kana Hashimoto, Mihaela Zamfirescu (pentru partea de dans) şi cu mine.

M.S.: Ai venit în Bucureşti la vârsta de paisprezece ani. Cum a fost copilăria ta la Târgu Mureş?

V.Z.: O mare parte din timp am petrecut-o cu bunica mea. A fost foarte frumoasă acea perioadă şi îmi face plăcere să mă gândesc la acei ani. Pe urmă, am venit la Bucureşti pentru că urma să fac teatru. La Târgu Mureş făceam pantomimă încă din clasa a III-a şi îmi plăcea foarte mult.

M.S.: Cum a fost acomodarea în Bucureşti?

V.Z.: Orice ruptură este grea. La vârsta de paisprezece ani şi trecerea de la o clasă la alta ţi se pare ceva îngrozitor. Dar sunt paşi în viaţă pe care trebuie să îi faci, aşa că a trebuit să depăşesc momentul.

M.S.: Ştiu că ai şi acolo o soră…

V.Z.: De fapt, am două surori: Ştefana şi Cristina. Pe Ştefana cred că o ştiţi, iar Cristina este cu zece ani mai mică decât mine. A terminat facultatea în Germania şi acum lucrează acolo. Este singurul om deştept din familie!

M.S.: Tu şi Mihaela aveţi un băieţel…

V.Z.: Da, Matei. Are doi ani şi jumătate. Al doilea băieţel este pe drum. Încă nu ştim cum îl va chema. Poate Andrei, poate Mihnea…

M.S.: Când s-a născut Matei, spuneai că îţi doreşti să petreci mult timp cu el. Ai reuşit să faci asta?

V.Z.: Da, am reuşit. La un moment dat, sufeream că se întâmplau atât de multe lucruri noi pentru el şi eu nu eram de faţă. Nu puteam să fiu martor la etapele dezvoltării lui şi-mi displăcea lucrul acesta. Acum, deşi am repetiţii, reuşesc să stau şi cu el. Apariţia lui Matei pe lume m-a făcut să mă raportez altfel la viaţă, la carieră, la familie.

M.S.: Crezi că faptul că te-ai născut într-o familie de actori te-a determinat să optezi pentru teatru?

V.Z.: Eu am avut parcă dintotdeauna pasiunea pentru teatru. Nu ştiu dacă a fost nativă sau insuflată. Cel mai important lucru, pentru orice meserie, este să fie făcută cu pasiune. Dacă cel care o face are pasiune, îşi va da toată silinţa să o facă cât mai bine. În schimb, dacă nu îi place, viaţa lui va fi tristă şi obositoare. Doar aşa putem câştiga partida cu noi înşine. Indiferent de meseria pe care o avem, dacă ne bucurăm de ea, vom fi cu siguranţă fericiţi. Din punctul acesta de vedere mă consider un norocos: îmi place ceea ce fac şi merg la repetiţii şi la spectacole cu mare bucurie. Abia aştept următoarea repetiţie sau viitorul spectacol.

M.S.: Care sunt oamenii care de-a lungul anilor au însemnat ceva pentru tine profesional?

V.Z.: Au fost şi încă sunt multe persoane în prezenţa cărora mă simt ca un burete. Începând cu Cătălin Naum şi Teatrul Podul la care am mers pe când eram în liceu şi continuând cu Gelu Colceag, Ion Cojar, Cătălina Buzoianu şi mulţi actori pe care îi admir foarte tare. Tot timpul pot învăţa câte ceva nou de la ei. În momentul în care consideri că nu mai ai nimic de învăţat eşti mort ca şi creator.

M.S.: Declarai acum ceva timp că ai vrea să te apuci de regie…

V.Z.: Da, am o piesă, Dinner with friends, pe care vreau să o pun în scenă de doi ani. Nu pentru că mi-aş fi dorit să joc în ea, ci pentru că am simţit că prin intermediul ei aş avea ceva de spus. Din păcate, nu am găsit timpul necesar şi apoi a venit propunerea lui Alice Barb să joc exact în aceeaşi piesă. I-am spus încă de la început că nu vreau să renunţ la ideea mea, chiar dacă voi juca în spectacolul ei. Alice a fost foarte drăguţă şi a spus că nu are nimic împotrivă. Sunt extrem de selectiv la texte, mai ales atunci când îmi pot exprima opinia, atunci când împreună cu cei cu care lucrez – Vlad Massaci, Cristian Juncu şi actorii din distribuţie – alegem piesa pe care urmează să o jucăm. După părerea mea, este cel mai important element. Sigur că este nevoie de multă atenţie şi la alegerea distribuţiei, a regizorului şi a scenografului, dar textul este elementul de bază.

M.S.: Cum vă alegeţi textele?

V.Z.: Citim foarte mult. De exemplu, cei doi regizori de care am pomenit citesc foarte mult în original. Eu citesc în română. Din păcate, găsim foarte greu un text care să ne intereseze. Din şaizeci–şaptezeci de piese uneori nu alegem niciuna.

M.S.: Te imaginezi făcând altceva decât teatru?

V.Z.: Nu ştiu. Dacă m-ar fi atras, probabil că aş fi făcut altceva. Spre exemplu, îmi place să gătesc. Nu ştiu dacă te naşti cu pasiunea pentru un anumit lucru sau ea poate fi insuflată, educată. Probabil că amândouă variantele sunt posibile. Sunt lucruri native care ies la suprafaţă indiferent de împrejurări, dar se poate întâmpla să existe mai multe înclinaţii latente şi să forezi doar pe una dintre ele, să te descoperi acolo. Îmi aduc aminte de un copil de la Târgu Mureş, avea în jur de zece ani. Ninsese şi ne jucam. El a luat un băţ şi a desenat pe asfalt un tigru. Ceilalţi desenaserăm feţe de oameni, aşa cum fac copiii care nu ştiu să deseneze: un cerc şi nişte puncte. Eram vreo şase–şapte copii. Când am văzut tigrul lui, am înlemnit toţi: parcă urma să se ridice din zăpadă şi să plece! Nu îl învăţase nimeni, talentul lui era înnăscut. Sunt convins că oamenii care nu au un talent atât de evident, pot avea mai multe estompate. Depinde de fiecare în parte pe ce drum îşi alege să meargă şi, dacă nu este împotriva aptitudinilor sale, poate ajunge la un nivel la fel de înalt ca „desenatorul de tigri“. Sigur că foarte important este şi mediul în care trăieşti, educaţia, etc…

M.S.: Te întrebam la început ce gânduri aveai când ai terminat facultatea. Ce îţi doreşti acum după 12 ani de la absolvire?

V.Z.: Îmi este bine aşa cum sunt acum: lucrez texte care îmi plac, cu oameni cu care am multe lucruri în comun şi am o familie de care mă bucur foarte tare. Evident, tot timpul este loc de mai bine, dar din foarte multe puncte de vedere mă consider un om fericit.

Interviu realizat la finalul lunii septembrie 2009 de Mirela SANDU și  publicat în Teatrul azi  Nr. 11-12/2009.
___________________________________________________________

Posted in - Interviuri:, ·Vlad Zamfirescu | Etichetat: , , , , , , , , , | Comentarii închise la Vlad Zamfirescu – interviu Teatrul azi

Irina Petrescu – interviu ”Teatrul azi”

Posted by teatrul azi pe 09/12/2009

”Filmul a sosit, pentru mine, pe neaşteptate, ca un basm. Totul mi se părea a fi un miracol… În vreme ce teatrul era ceva teribil de greu. Nu ştiam să pronunţ, mâncam finalurile de cuvinte, nu ştiam să respir. Aceste lucruri a trebuit să le învăţ, cu efort, cu trudă. Nu sunt o actriţă pur sânge. Nu aş muri dacă nu aş juca, nu mi-am dorit roluri pe care le primea altcineva, nu am avut nici măcar acea invidie profesională, pozitivă, care te împinge spre o competiţie reală. Cred că marele meu dar rămâne faptul că ştiu să ascult; e un dar pe care l-a ­descoperit, la mine, maestrul Şahighian. Să ascult pe scenă. Să ştii să-ţi asculţi partenerul. Şi în viaţă sunt foarte mulţi oameni care vorbesc, vorbesc, vorbesc… la nesfârşit. Spun lucruri, în cea mai mare parte, interesante, dar nu-i interesează dacă sunt ascultate. Vorbesc pentru plăcerea lor de a emite sunete, idei sau ­pentru plăcerea de a se asculta pe sine. Or, în teatru, un personaj care vorbeşte fără adresă, este părăsit de public. Spectatorii trebuie să simtă că actorul li se adresează. Tot de la profesorul meu ştiu că trebuie să înţelegi perfect ceea ce spui, nu doar să rosteşti cuvinte, ca să poţi capta şi reţine atenţia publicului. Altfel îl pierzi, chiar dacă nu părăseşte sala. Rămâne numai cu zumzetul şi se îndepărtează. Şi, tot de la maestrul Şahighian, am învăţat că teatrul este, în egală măsură, a arăta şi a ascunde. Tot ceea ce este misterios atrage interesul şi nevoia de a găsi ­mijlocul de a-l descifra.” Irina Petrescu

Fragment din interviul acordat de actrița Irina Petrescu revistei Teatrul azi (Nr. 7-8-9/2009).

Aici poți citi articolul integral: IRINA PETRESCU: „Sunt fericită. Mă consider un om norocos, iubit de Dumnezeu, de părinţi, de bunici, de ­prieteni… şi de iubiţi“ – Marinela Ţepuş

Posted in - Interviuri:, ·Irina Petrescu | Etichetat: , , , | Comentarii închise la Irina Petrescu – interviu ”Teatrul azi”

Vlaicu Golcea – ”De la jazz la muzica de teatru”. Interviu Revista ”Teatrul azi”

Posted by teatrul azi pe 07/11/2009

”Cea mai mare problemă care apare în muzica de teatru, din punctul meu de vedere, ar fi că nu există o graniţă concretă între ilustraţia muzicală şi compoziţia originală. Eu îmi doresc să fac coloane sonore 100% originale, special compuse pentru un spectacol. Un act creator onest implică muncă de echipă. Dacă ţi-ai propus să lucrezi cu un compozitor, într-un fel sau altul, îl creditezi ca parte componentă a echipei creatoare. Trebuie să-i laşi cât de cât mână liberă, însă şi el trebuie să fie extrem de deschis – până la urmă, el semnează o coloană sonoră, dar spectacolul este semnat de regizor. (…)”

Citește tot interviul în „Teatrul azi” nr.11-12/2009 Un interviu cu Vlaicu GOLCEA sau firescul drum de la jazz la muzica de teatru

Posted in - Interviuri:, ·Vlaicu Golcea | Etichetat: , , , | Comentarii închise la Vlaicu Golcea – ”De la jazz la muzica de teatru”. Interviu Revista ”Teatrul azi”