Teatrul azi

blog -de sustinere și promovare- al revistei teatrul azi

Archive for the ‘·P-ța Roosevelt – Afrim’ Category

Cronică Teatrul azi: Piața Roosevelt – regia Radu Afrim

Posted by teatrul azi pe 05/01/2010

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara – Piaţa Roosevelt de Dea Loher. Un spectacol de Radu Afrim. Traducerea: Victor Scoradeţ. Decoruri: Iuliana Vâlsan. Costume: Velica Panduru. Muzica: Vlaicu Golcea. Sound design: Uţu Pascu. Light design: Lucian Moga. Sculptură: Bogdan Raţă. Cu: Romeo Ioan, Irene Flamann Catalina, Andrea Tokai, Ion Rizea, Claudia Ieremia, Alina Reus, Cătălin Ursu, Călin Stanciu jr., Cristian Szekereş, Paula Maria Frunzetti, Cristina Pădurariu (flaut, voce), Marius Lupoianu, Adrian Kiper, Dan Strava.

 

„Aşa sunt eu“

de Mircea MORARIU

1. În urmă cu câţiva ani, mai exact în 2005, atunci când a înscenat la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila un bun spectacol cu Adam Geist de Dea Loher, regizorul Radu Afrim scria în caietul de sală al montării în cauză un text cu valoare progra­matică. Era vorba acolo nu doar despre decizia directorului de scenă de a se apleca exclusiv asupra unor partituri din literatura dramatică de azi, nu numai despre hotărârea de a-şi asuma şi manageriza, până la ultimele consecinţe, artistice, fireşte, propria libertate interioară şi de creaţie, ci şi despre ceea ce el numea atunci libertatea „însoţirii” cu cei ce gândesc asemenea lui şi pentru care este extrem de importantă şi de preţioasă libertatea de a explora artisticeşte nestingheriţi lucrurile considerate tabu. În cea mai bună parte, Afrim şi-a respectat promisiunile. Din acel moment a lucrat mult, cel mai adesea cu rezultate mai mult decât notabile, a făcut-o în teatre pe care le-a socotit a fi pregătite să-l accepte şi să şi-l asume ( „Odeon“, „Andrei Mureşanu“ din Sfântu Gheorghe, Piatra Neamţ, Ploieşti, Constanţa), să rişte odată cu el (Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila), să renască prin şi datorită spec­tacolelor montate de el acolo (Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, Teatrul Municipal din Baia Mare). Regizorul nu a fost obligatoriu consecvent ideii de a înscena doar texte de ultimă oră. Deoarece până la ora la care scriu această cronică nu am văzut Jocul de-a vacanţa de la Baia Mare, nu ştiu cum a fost întâl­nirea lui Radu Afrim cu poezia textului lui Sebastian. Dar cum între regizor şi felul de a scrie al autorului Stelei fără nume pot fi intuite numeroase afinităţi, existau premisele reuşitei. Sper că ele au fost valorificate. Pot să spun însă cu certitudine că spectacolul constănţean cu Inimi cicatrizate a fost unul cu totul aparte, din păcate prea puţin luat în seamă de critică, de jurii şi, din ceea ce ştiu, cam fără urmări pentru Teatrul care l-a produs. Cred că Teatrul unde se văd cel mai clar fructele „însoţirii“ e „Maria Filotti“ din Brăila. Lui i se alătură acum, la capătul unui proces în trei timpi, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara. Se poate spune, fără teama de a greşi, că „trilogia“ timişoreană a fost una dintre cele mai benefice pen­tru regizor, dar mai cu seamă pentru colectivul actoricesc de aici.

Acum trei ani, o echipă directorială tânără, ea însăşi în formare (Adriana-Maria Hausvater şi Ion Rizea) îl invita pe Radu Afrim să monteze întâia premieră care consfinţea şi primul rezultat în reprofesionalizarea colectivului de actori şi în demer­sul de recâştigare a publicului. Chiar dacă această recâştigare începea cu un şoc, într-un oraş de tradiţie intelectuală, universitară, dar şi oarecum conservator. E vorba despre spectacolul cu piesa Krum de Hanoch Levin. Atunci regizorul se întâlnea cu o seamă de actori preponderent tineri, cu un potenţial valoric incert, deloc stimulat ori exploatat, obligată parcă să îşi ascundă, să îşi nege propria tinereţe.

Pasul imediat următor a fost făcut odată cu Boala familiei M, după piesa lui Fausto Paravidino, ocazie cu care nu doar posibilele fantome ce bântuie aşa-numita Sală 2 au fost trezite din adormire, ci şi energiile actorilor. Liderul generaţiei tinere, Ion Rizea, a făcut un rol de compoziţie de mare clasă (de altfel, el chiar poate da clasă celor ce purced la roluri de acest gen) în Luigi – şi rămân la această opinie, în pofida faptului că evoluţia lui nu a fost încununată de nominalizările şi premiile la care cred că era îndreptăţită, Claudia Ieremia a fost impecabilă în rolul surorii celei mari, condamnată la sacrificiu. Şi alte evoluţii actoriceşti au fost demne de luat în seamă. Spaţiul de joc fabulos a fost în chip excepţional valorificat de sce­nografia Velicăi Panduru, iar premiul UNITER obţinut de ea e doar unul dintre cele s-ar fi cuvenit să încununeze acest spectacol.

Cântecul Suzanei

 muzica: vlaicu golcea / text și voce – călin stanciu jr.

  __________________________________________

Odată cu Piaţa Roosevelt, Afrim nu săvârşeşte ceea ce s-ar putea numi ori chiar s-a numit, cam prea pripit, în presa cotidiană, „spectacolul perfect“. Piaţa Roosevelt nu e tocmai fără fisură. I se pot reproşa montării lungimi nedorite. Se pot invoca o seamă de autocitări ale unor formule şi strategii regizorale experimentate anterior. Recursul la tehni­cile şi specificităţile spectacolului de cabaret, ca un fel de distanţare de realismul prea accentuat ori apăsător al textului, ca metodă de îmbogăţire a unei partituri cu încărcătură preponderent socială, translatarea unor dansuri, amestecul vizibil între poetic şi realist erau detectabile în Boala familiei M şi au devenit dominante în Omul-pernă de la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila. Marele merit, marea victorie a lui Radu Afrim constă în aceea că, odată cu Piaţa Roosevelt, se poate vorbi despre naşterea unei trupe a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara. Cu certitudine pot fi relevate diferenţe valorice între actori, fireşte că unii sunt foarte buni (Ion Rizea, Irene Flamann-Catalina, Cătălin Ursu, Andrea Tokai), iar unii buni, neîndoielnic că unii ni se relevă buni, dar altfel buni decât îi ştiam până acum (Victor Manovici) ori ni se relevă pur şi simplu (Romeo Ioan). Dar e dincolo de orice dubiu că la capătul „trilogiei timişorene”, colectivul de actori de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ a dobândit o cu totul altă fizionomie decât avea în urmă cu trei ani. Important e că, de la cel mai experimentat component al distribuţiei (Irene Flamann-Catalina) la cei mai tineri (Călin Stanciu jr. şi Marius Lupoianu), cu toţii joacă nutrind o firească aspiraţie către unitate şi stil. E, în opinia mea, principalul atu al spectacolului şi marele câştig al „însoţirii“ actorilor timişoreni cu regizorul Radu Afrim. Nu singurul. Or, tocmai acest merit, ci şi altele, printre care acela că, înfrângând inerţia şi opacităţile, regizorul şi-a făurit la Timişoara un public al său (în condiţiile în care acceptăm că există publicuri şi nu o categorie masificată de spectatori şi asta mi se pare o izbândă) sunt argumente forte în favoarea ideii că „trilogia“ timişoreană a lui Radu Afrim trebuie să continue, dobândind dezvoltări utile pentru ceea ce înseamnă viaţa teatrală timişoreană. Şi nu numai.

2. Piaţa Roosevelt, despre care se face vorbire în piesă, este un spaţiu lesne detectabil din punct de vedere strict geografic. E situată în centrul oraşului São Paulo din Brazilia şi a fost descoperită de Dea Loher în urma unui incident neplă­cut de care a avut parte ea însăşi în răstimpul unui sejur pe respectivele meleaguri, consumat în vara anului 2003. Povestea personală a scriitoarei e detaliată de ea însăşi în interviul acordat live, la Berlin, lui Ciprian Marinescu şi inserat de acesta în numărul 14 al revistei atent, publicaţie a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, care, pe lângă multe altele, cuprinde şi textul integral al piesei. Ceea ce contează cu adevărat nu e faptul, până la urmă, nu tocmai ieşit din comun care i s-a întâmplat scriitoarei, ci observaţia în conformitate cu care „situaţiile existenţi­ale extreme declanşează scrisul“. O astfel de situaţie a însemnat declick-ul ce a determinat scrierea piesei care concentrează între paginile ei personaje deopotrivă comice şi tragice, ori care se joacă cu comicul spre a-şi masca sau pentru a înşela tragicul din viaţa lor, percepute a se situa la marginea societăţii, dispreţuite de morala burgheză comună, de fapt cât se poate de normale în anormalitatea gene­ralizată a existenţei noastre. Domnul şi doamna Mirador, Vito şi Concha, Aurora, Bingo şi Aziza, Bibi şi Suzana, Omul cu sacoşe şi Femeia cu oase, Phedra de Cordoba, Raimonda pot avea oricând o existenţă reală. Indiferent că sunt poliţişti şi neveste de poliţişti, patroni excentrici ori care mimeaza excentricitatea, jucându-se cu destinul altor oameni, preacinstite stăpâne ale unor stabilimente de plăceri trupeşti, prostituate, travestiţi, travestite sau „transsexuane“, consumatori ori trafi­canţi de cocaină. Sunt personaje care sunt ori care devin altfel din cine ştie ce accident al vieţii şi se văd silite să se adapteze ca să poată supravieţui. Să meargă mai departe. Ele dobândesc o ambiguitate poetică, la limita dintre tragic şi comic, graţie felului în care sunt surprinse de condeiul Deei Loher. Personaje-limbaj, per­sonaje-confesiune, personaje-definiţie, personaje-explicaţie, personaje-comentariu sau personaje-temă, fără a fi mai puţin fiinţe sociale. În ciuda apetitului lor crescând spre confesiune (reală sau mimată), spre rememorare, justificare şi recuperare a propriului trecut şi a propriilor erori, „eroii“ ori, mai degrabă, „antieroii“ care popu­lează Piaţa Roosevelt se remarcă prin imposibilitatea de a fi situaţi şi clasificaţi într-o anume formulă de expresie riguros exactă. Viaţa lor cotidiană în Piaţa Roosevelt se desfăşoară pe terenul unui realism dilatat până la graniţele fantasti­cului, însemnând un amestec ingenios de real şi ireal.

Cântecul Aurorei

aranjament muzical: vlaicu golcea / flaut: cristina pădurariu / voce: ion rizea

_______________________________________________________________

Lumea pestriţă din Piaţa Roosevelt ne apare atât de ambiguă şi datorită modalităţii mediate în care cea mai mare parte dintre personaje sunt prezentate de către scriitoare. Căci recuperarea şi rememorarea lor se realizează de către domnul Mirador (să observăm semnificaţia simbolică a numelui personajului, mira­dor însemnând punct de observaţie), poliţistul aflat în comă profundă. Poliţistul Mirador (Romeo Ioan) e singurul personaj din spectacolul timişorean al cărui cos­tum, ca şi al cărui comportament e lipsit de excentricităţi. Excelentă idee a autoa­rei costumelor Velica Panduru, care are grijă să le înzestreze totuşi pe toate celelalte personaje cu câte un detaliu de identificare. Pe doamna Mirador cu două portocale ce pot fi ghicite sub basma. Pe Aurora cu un fel de pălărie-instalaţie care nu e dată deoparte decât atunci când e înlocuită de peruca ce o trimite cu gândul spre alte vremuri. Pe Vito cu nişte pantaloni fistichii ce fac personajul încă şi mai fistichiu decât se proiectează în joaca sa. Concha se manifestă în anumite momente asemenea unei pisici, animal cu care a ajuns să se identifice. Phaedra de Cordoba are ceva statuar. Tânăra Bingo e marcată printr-o imensă bilă albă, purtată ase­menea unei măşti, iar scena de dragoste eşuată dintre ea şi Vito e dintre cele mai emoţionante prin finalul ei trist- derizoriu. Celelalte personaje au însemnele speci­fice „ilustrei“ lor meserii. Poliţistul Mirador e cel ce exprimă primul tema profundă şi de autentică substanţă, deopotrivă a piesei şi a spectacolului – tema morţii. El e cel care ne conduce în Piaţa Roosevelt. El o descrie, iar descrierea sa dobân­deşte forma definiţiei: „Piaţa Roosevelt e un loc urât şi strâmb. Un loc în care toate alea par să se afle unde nu trebuie, până şi copacii, şi nu pot să spun că mi-e drag“. El îi rezumă reperele: o biserică, secţia de poliţie, garajele subterane, bor­delurile, cârciumile, barurile, îi defineşte locuitorii şi tot el e cel care doreşte să afle „unde e istoria noastră şi unde apar eu în ea“. Numai aparent nu îşi îndeplineşte dorinţa. Deoarece întreg textul piesei, ca şi spectacolul pe care el îl prilejuieşte înseamnă o poveste în urma depănării căreia aflăm o mulţime de poveşti de viaţă, între care şi aceea a poliţistului. Spectacolul lui Radu Afrim nu contrazice în chip esenţial structura piesei, deşi dispune de numeroase elemente de legătură între episoadele-poveşti, elemente neprevăzute în didascalii, nu acţionează drastic asupra textului (doar câteva modificări sunt cu adevărat semnificative). Regizorul acţionează asupra piesei cu imaginaţie rafinată, nu şi agresivă, şi astfel spectaco­lul devine unul al memoriei, al comentariului şi al acţiunii propriu-zise. În capacita­tea de a menţine în echilibru aceste trei însuşiri mi se pare că se cuvine căutat unul dintre meritele sale fundamentale. Tocmai graţie relaţiei de complementaritate neagresivă pe care directorul de scenă o stabileşte cu textul şi datorită valorizării exemplare a filonului său oniric, socotesc că, într-un anume fel, poate chiar fără ca Radu Afrim să fi intenţionat asta, Piaţa Roosevelt a ajuns să dobândească un accent pirandellian. Nu în sensul punerii în aplicare a nu ştiu căror principii ori învăţături ale doctorului Hinkfuss. Ci într-un sens mult mai profund şi mai uman.

Să mă explic. În Să îmbrăcăm pe cei goi, Pirandello nu concepe strada drept o prezenţă neutră, drept un simplu fond zgomotos pentru acţiunea propriu-zisă, ci se întoarce mereu la ea socotind-o activ şi profund implicată în deznodământ. Urmând scriitura Deei Loher, îmbogăţindu-o, Radu Afrim îi „îmbracă pe cei goi“ deopotrivă cu delicateţe şi cu umor corosiv. „Strada –ce oroare! “ – exclama Ersilia Drei, în vreme ce speculativul Ludovico Nota observa că strada cu oamenii ei, „distrage, întrerupe, împie­dică, contrazice, deformează“. Noii „cei goi“, cei din piesa Deei Loher şi din spectacolul lui Radu Afrim, se arată ahtiaţi după zgomot. Au un apetit pentru zgomot, pentru zgomo­tul stadioanelor de fotbal pe care îl aduc în Piaţa Roosevelt graţie transmisiunilor televi­zate la care participă vocal, dublând excitatele comentarii ale pătimaşilor crainici sportivi brazilieni cu propriile lor exclamaţii şi strigăte. O fac chiar dacă, asemenea lui Vito (Victor Manovici), nu agreează deloc fotbalul, fiindcă altminteri ar altera riturile sociale ale pieţei şi palpiturile sale intense, dar şi distructive. Cu excentricităţile lor afişate, subliniate, mar­cate îşi marchează ei existenţa. Excentricităţile ascund ori întăresc drame. Consumate pe vremea când matroana de acum, amabilă, tandră şi autoritară, era încă băiat ori visa la o carieră de cântăreaţă (Aurora – Ion Rizea), sau în miros de portocale (Doamna Mirador – Irene Flamann Catalina), în activitatea exhibată (Omul cu sacoşe– Cristian Szekeres) ori ca o consecinţă a morţii (Femeia cu oase – Paula Maria Frunzetti), în aşteptarea morţii (Concha – Andrea Tokai), în jocul cu cocaina, dar şi cu moartea (Raimundo – Marius Lupoianu), în exhibiţionismul sexual (Aziza – Alina Reus), în formi­dabile şi devastatoare partide de sex cu marţieni (Bibi –Cătălin Ursu), în numărătoare profesională a crainicei de bingo transformată în numărătoarea vieţii (Bingo – Claudia Ieremia), în superbul cântec de flaut şi voce (Phedra de Cordoba – Cristina Pădurariu), în sex şi cabaret (Suzanna – Călin Stanciu jr.)

Sigur că le-ar fi fost extrem de uşor regizorului şi actorilor timişoreni să facă din Piaţa Roosevelt un spectacol de esenţă preponderent sau afişat tragică. Tot la fel cum montarea cu Piaţa Roosevelt ar fi putut eşua într-unul cu tentă socială, dacă nu chiar moralizatoare, despre indiferenţa ori răutatea agresivă cu care privim lumea marginalilor, tragediile multe care îi marchează, indiferent dacă acestea sunt ascunse ori la vedere. Neîndoielnic, tare le-ar fi fost la îndemână semnatarilor spectacolului timişorean să rămână la tenta comică, amuzată, care e doar asemenea cojii de portocală, amăruie, în cel mai bun caz, dulce-amăruie. Sau să adopte tonul superior didactic. Râdem, ne amuzăm, ne lăsăm prinşi de ritmurile de tango ori de fado, de cântecele interpretate live de unii dintre actori (Ion Rizea, Cătălin Ursu), de muzica originală superbă cântată la flaut şi vocal de Cristina Pădurariu, apreciind rolul lui Vlaicu Golcea în scrierea ei, dar şi în pregătirea muzicală a interpreţilor. Dar mai apoi, când ieşim din şi de la Piaţa Roosevelt, stării acesteia de frenezie i se substituie o alta, aceea mai profundă şi dureroasă a empatizării cu existenţa cu final tragic la care sunt condamnaţi dezmoşteniţii sorţii. Nişte dezmoşteniţi pe care deopotrivă Dea Loher, Radu Afrim şi actorii timişoreni ni-i prezintă altfel decât a făcut-o dramaturgia americană de la O’Neill încoace şi spectacolele inspirate de ea. Toată arta lui Radu Afrim şi a colaboratorilor săi constă în harul aparte de a ilumina, de a scălda într-o lumină aparte, crepusculară, ceea ce este deopotrivă ascuns şi dureros.

3. Unul dintre considerabilele atuuri ale montării este fascinanta ei plasticitate. Văd în ea, în primul rând, o nouă reuşită a excepţionalei capacităţi a a gândi în spaţiu a regizorului. Care aici, în condiţiile atât de speciale ale Sălii 2, capătă valenţe aparte, răscolitoare, o forţă de acţiune asupra spectatorului răvăşitoare. Dar văd şi o revenire de zile mari a scenografei Iuliana Vâlsan, autoarea decorurilor. O sceno­grafă care, după încheierea colaborării cu Mihai Măniuţiu, după o bună scenografie la un spectacol târgumureşean cu Livada de vişini, părea a fi intrat în penumbră. Acum, în Piaţa Roosevelt, împreună cu regizorul Radu Afrim, cu actorii Naţionalului timişorean, cu creatoarea costumelor, Velica Panduru, cu light designerul Lucian Moga, Iuliana Vâlsan se dovedeşte extrem de inspirată în gestionarea extrem de eficientă şi plină de semnificaţii a unui spaţiu de joc pe care izbuteşte să îl însufle­ţească în fiecare colţ al său. Apar, neîndoielnic, în scenografia ei, reperele de bază ale Pieţei Roosevelt. Dar poate mai pregnant ca orice e cimitirul întrevăzut asemenea unei concretizări materiale a marii, adevăratei teme a piesei. Acolo unde acel aşa sunt eu pe care îl dezvoltă rând pe rând personajele piesei şi ale spectacolului dobândeşte forma ultimă, devirusată de orice prefăcătorie. Iar pe imensul spaţiu al sălii dominatoare rămân pisicile create de artistul plastic timişorean Bogdan Raţă, tot atâtea semne ale trecerii prin această lume a unor fiinţe altfel, dar pline de sen­sibilitate. Totul scăldat în subtila lumină crepusculară proiectată de Lucian Moga.

________________________________________________________________________________

Posted in - Cronici:, ·P-ța Roosevelt - Afrim | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Comentarii închise la Cronică Teatrul azi: Piața Roosevelt – regia Radu Afrim