Teatrul azi

blog -de sustinere și promovare- al revistei teatrul azi

Revista Teatrul azi Nr. 3-4-5/2010

Posted by teatrul azi pe 17/06/2010

Numarul 3-4-5/2010 (din sumar)

FESTIVALURI, GALE, ANIVERSARI

  • JUBILEU CEHOV – de Sorina Bălănescu
  • Festivalul Internaţional Shakespeare – prezentare generală de Emil Boroghină

UNITER 20 de ani

  • UNITER, 20 DE ANI – Ion Caramitru  
  • „e.mobility“, un proiect pentru un nou deceniu” de Aura Corbeanu

Aniversări

  • MIRCEA DIACONU 60/40.
  • BIRLIC 105: „Birlic la UNITER” de Nicolae Prelipceanu; „Un Chaplin al României”de Constantin Paraschivescu

Eseu

  • George Banu: „William Shakespeare, Lumea este o scenă. Metafore şi practici ale teatrului”
  • Leszek Kolankiewicz: „Laboratorul alchimic al lui Grotowski”.
  • Ion Cazaban: „Iluminări ionesciene”

Interviuri

  • Ioan Coman: „Actoria este arta de a intra în rezonanţă cu spectatorul“, interviu de Mirela Sandu Ioan Coman este unul dintre cei mai activi actori ai Teatrului „Toma Caragiu“ din Ploieşti. Joacă mult atât dramă, cât şi comedie. A lucrat cu numeroşi regizori, printre care îi pomeneşte cu drag pe: Alexandru Dabija, Cristi Juncu, Andreea Vulpe, Radu Afrim. Stagiunea aceasta a avut premiera cu spectacolul „Furtuna” de William Shakespeare, regizat de Cristi Juncu, unde joacă Prospero. Un rol din care a luat, conform spuselor sale, doar partea pe care o putea stăpâni. La o ceaşcă de cappuccino, ne-am amuzat mult vorbind despre teatru, actori şi viaţă în general.
  • Matei Vişniec: „Limba franceză m-a învăţat să construiesc mai bine în teatru“, interviu de Călin Ciobotari
  • Mimi Brănescu: „Când scriu, interpretez ceea ce scriu“, interviu de Marinela Ţepuş S-a născut pe 31 martie 1974, la Lehliu, judeţul Călăraşi. A absolvit Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ – Bucureşti, Facultatea de Teatru, specializarea Actorie, în anul 2000. A început, promiţător, cariera de actor, jucând în „Trilogia belgrădeană” de Biljana Srbljanović, regia: Theodor Cristian Popescu, „Îmblânzirea scorpiei” de Shakespeare, regia Mihai Măniuţiu (Teatrul „Bulandra“) şi în filme precum: „Nouă săptămâni şi jumătate”, regia Sokol Keray, „Filantropica”, regia Nae Caranfil, „Diabolic”, regia Sokol Keray, „Promo”, regia Andrei Enache, „Adevărul”, regia Camelia Efrimov. Pentru că nu a fost distribuit pe cât şi-ar fi dorit, s-a apucat de scris…
  • Brânduşa Zaiţa Silvestru: „Păpuşa trebuie s-o simţi“, interviu de Raluca Tulbure
  • Andreea Vulpe: „Obligaţia regizorului este să slujească, nu să ceară să fie slujit“, intervu de Tamara Susoi Andreea Vulpe a absolvit I.A.T.C. „I.L. Caragiale“, specializarea Regie, în 1989, la clasa prof. univ. Valeriu Moisescu, cu examenul de licenţă Regele Lear. În 2006 şi-a dat doctoratul în artă teatrală. Din 1993 desfăşoară o bogată activitate pedagogică, mai întâi ca profesor la Regie, iar din 2000 la Actorie. În Bucureşti a montat la Teatrul Naţional („Părinţii teribili”, „Filoctet”, „Regele şi cadavrul”), la Teatrul Mic („Mlaştina”), la Teatrul de Comedie („Lady Di”), la Teatrul Evreiesc de Stat („Cabaret”), şi la Teatrul Act („Oleanna”)…

Memoria teatrului

  • Claudia Dimiu: „Nicolae Iorga – dramaturgul”
  • Nicolae Havriliuc: „Dramaticul în viziunea profesoarei Alice Voinescu”

Memoria revistei „Teatrul”

  • Daria Dimiu: „Mărturi(sir)i”
  • Ana Maria Narti: „Amintiri”
  • Elisabeta Pop: „Teatrul, ah, Teatrul!”
  • Miruna Runcan: „Palimpsest. Despre funcţiile (operaţionale) ale revistei. „Teatrul“ în memoria personală” Nu-i aşa c-am găsit un titlu suficient de abscons? Caz tipic de reacţie subcorticală, în situaţiile in care frăgezimea memoriei pare că nu se lasă controlată. Spaimă de patetic. Imediat, demonul ordinii pune o compresă pe organul sensibil, ca o mamă care-şi aruncă în cada plină cu gheaţă copilul cu patruzeci de grade. Deci, nu luaţi titlul în grav. E vorba despre încercarea simplă de a pune semnificaţie pe fluxul foarte intim şi colorat al propriilor amintiri.

Praful de pe scândură

  • Theodor-Cristian Popescu: „Actul critic teatral (2). Despre ritm, lungimi şi de aici mai departe”

Spectacole

  • „Modelul şi oglinda” de Mircea Morariu (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca – „Strigăte şi şoapte”. Adaptare scenică de Andrei Şerban şi Daniela Dima)
  • „Un festin artistic în salonul roşu” de Elisabeta Pop (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj – „Strigăte şi şoapte”. Adaptare scenică de Andrei Şerban şi Daniela Dima) Nu ştiu cum au reacţionat alţi spectatori după acest spectacol, dar mie una mi-a produs o noapte de insomnie. O fi de bine, o fi de rău? Nu ştiu, dar ştiu că văzutul spectacolui Strigăte şi şoapte mi-a adus aceeaşi stare de emoţie şi tulburare ca şi vizionarea în două rânduri a filmului lui Bergman, la interval de câţiva ani.
  • „De la ţipătul şoaptelor la tăcerea strigătelor” de Ovidiu Pecican (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj – „Strigăte şi şoapte”. Adaptare scenică de Andrei Şerban şi Daniela Dima)
  • „Împărăteasa drapată în piele de şarpe” de Anca Haţiegan (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj – „Strigăte şi şoapte”. Adaptare scenică de Andrei Şerban şi Daniela Dima)
  • „Un spectacol-bijuterie” de Mircea Morariu (Teatrul „Maria Filotti“, Brăila – „Identităţi” de Dumitru Solomon)
  • „Aruncă noaptea de pe tine!” de Mircea Morariu (Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara – „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” de Tom Stoppard) Anul 2009 a fost unul neîndoielnic de bun atât pentru regizorul Victor Ioan Frunză, cât şi pentru scenografa Adriana Grand. Respectându-le dorinţa, recent reiterată într-un interviu publicat în presa cotidiană, nu îi voi numi „cuplu de creatori“. E limpede însă pentru oricine că spiritul lor de echipă funcţionează admirabil. Dorinţa lor de a fi percepuţi ca personalităţi distincte nu mi se pare totuşi nici lipsită de noimă, nici alintare, nici semn de orgoliu rău plasat. Atât Adriana Grand, cât şi Victor Ioan Frunză sunt artişti mari, şi s-au arătat astfel şi atunci când au colaborat cu alţi artişti asemenea lor. În niciun caz, unul nu funcţionează drept „cârjă“ pentru celălalt. Lucrul acesta e sigur. Dar e la fel de sigur că, de cele mai multe ori, întâlnirile lor pe scenă au fost generatoare de evenimente, adesea chiar de mari evenimente.
  • „Fii bun dincolo de moarte!” de Mircea Morariu (Teatrul Municipal din Miercurea Ciuc – „Liliom” de Molnár Ferenc)
  • „Teatru de cameră” de A. Mihalache (Teatrul de Comedie – „O lume pe dos. Trei piese într-un act” de Terrence McNally, A.R. Gurney jr., Christopher Durang)
  • „Dramaturgia bunelor sentimente” de A. Mihalache (Teatrul de Comedie – „Elling”, după romanul Fraţi de sânge de Ingvar Ambjørnsen)
  • „Oare de ce?” de Mircea Morariu (Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“, Iaşi – „Biedermann şi incendiatorii” de Max Frisch)
  • „Antitragedie în spaţiul tragediei” de Ştefan Oprea (Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“, Iaşi – „Biedermann şi incendiatorii” de Max Frisch)
  • „Complexul fluturelui” de Ştefan Oprea (Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ Iaşi – „Fluturii sunt liberi” de Leonard Gershe)
  • „Un spectacol despre libertate” de M. Morariu (Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti – „Legenda Marelui Inchizitor”, fragment din romanul „Fraţii Karamazov” de F.M. Dostoievski)
  • „Întoarcerea acasă” de Ovidiu Pecican (Teatrul Naţional „Lucian Blaga“, Cluj-Napoca – „Livada de vişini. O continuare” de Nic Ularu)
  • „Tarelkin, gulagul şi revoluţia” de Natalia Stancu (Teatrul Metropolis – „Tarelkin”, o comedie-glumă în două părţi)
  • „Răni şi cicatrice” de Natalia Stancu (Teatrul Metropolis – „Azilul de noapte” de Maxim Gorki)
  • „Cum se-mparte lumea” de Mircea Ghiţulescu (Teatrul Metropolis – „Azilul de noapte” de Maxim Gorki)
  • „Aşteptarea” de Cristiana Gavrilă (Teatrul Metropolis – „Sfârşit de partidă” de Samuel Beckett)
  • „Plăcerea de a spune o poveste” de Cristiana Gavrilă (Teatrul Masca – „Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni) Commedia dell’arte este un exerciţiu de virtuozitate pentru actorii Teatrului Masca, educaţi în spiritul unui teatru de expresie corporală şi al umorului burlesc. O echipă tânără, bine antrenată, care se implică în acest gen aparent simplu cu cea mai mare seriozitate, va umple mult timp sala de la Masca. Impresionant este sentimentul puternic de trupă adevărată, aproape compactă, cum de puţine ori ai ocazia să vezi pe scenele bucureştene, în stare să se susţină şi să susţină ritmul spectacolului, chiar dacă, inevitabil, unii sunt mai uşor de remarcat decât alţii. Această unitate a distribuţiei este poate şi meritul lui Mihai Mălaimare, directorul teatrului şi regizorul acestui spectacol.
  • „Atât de actual” de Ion Jurca Rovina (Teatrul Naţional din Timişoara – „Revizorul” de N.V. Gogol)
  • „Tensiunea dintre realitate şi ficţiune de Mircea Morariu (Yorick Studio, Târgu Mureş – „20/20” de Gianina Cărbunariu) Gianina Cărbunariu, în dubla sa calitate de scriitor de literatură dramatică şi de director de scenă, a avut excelenta idee de a realiza un spectacol ce se numeşte „20/20”. Acesta se joacă la un mic teatru particular din Târgu Mureş care se cheamă Yorick Studio, animat de unul dintre cei mai performanţi tineri actori ai Trupei maghiare de la Naţionalul din localitate – Sebestyén Aba. E un spectacol nu doar bilingv, replicilor în limba română şi în limba maghiară asociindu-li-se altele rostite în engleză şi franceză, în funcţie de necesităţile partiturii şi de cerinţele artistice şi ideatice ale montării. E interpretat de actori români veniţi din Bucureşti (cei mai mulţi dintre ei sunt recrutaţi dintre cei cu care lucrează frecvent regizoarea) şi de actori maghiari târgmureşeni. Cu toţii foarte buni, cu toţii devotaţi profesiei lor.
  • „Supraevaluarea unui text” de Mircea Morariu (Teatrul Mic – „Doamna noastră din Pascagoula” de Tennessee Williams)
  • „Pe deasupra” de Mircea Morariu (Teatrul „Maria Filotti“, Brăila – „Herr Paul, Herr Paul” de Tankred Dorst şi Ursuhla Ehler)
  • „La ţintă” de Mircea Morariu (Teatrul „Tamási Áron“, Sfântu Gheorghe – „D’ale carnavalului” de I.L. Caragiale)
  • „Artişti nebuni? Nebuni artişti?” de Elisabeta Pop (Teatrul de Stat Oradea, Trupa Szigligeti – „Imaginează-ţi că eşti…bolnav!”, spectacol de Árkosi Árpád)
  • „Când se prăbuşesc zidurile…”„ de Elisabeta Pop (Teatrul de Stat Oradea, Trupa Szigligeti – „Când zidurile se prăbuşesc”)
  • „Teatrul vienez pentru copii” de Elisabeta Pop (Teatrul pentru Copii, Oradea – „Bolnavul închipuit” de Molière)
  • „Jucării stricate” de Ruxandra Anton (Teatrul „Andrei Mureşanu“ din Sfântu Gheorghe – „Poveşti de familie” de B. Srbljanovic)
  • „Încă o operă de trei parale” de Nicolae Prelipceanu (Teatrul Nottara – „Opera de trei parale” de Bertolt Brecht)
  • „Nişte fete, dar şi „un băiat“ de Nicolae Prelipceanu (Teatrul „George Ciprian“ din Buzău – „Nişte fete” de Neil LaBute)
  • „Simplu şi eficient” de Mircea Ghiţulescu (Teatrul „George Ciprian“ din Buzău – „Nişte fete” de Neil LaBute)
  • „Ringul de dans” de Mircea Ghiţulescu (Teatrul „Al. Davila“, Piteşti – „Ringul de dans (Patriotica Română)” de Mircea Ştefănescu)
  • „Faceţi dragoste nu război!” de Ştefan Oprea (Teatrul „Mihai Eminescu“ Botoşani – „Make Love Not War”, după M. Vişniec şi D. Solomon)
  • „Înfrăţirea între popoare” de Adrian Mihalache (Teatrul „Toma Caragiu“, Ploieşti – „Tache, Ianke şi Cadâr” de V. I. Popa)
  • „Cum să „hoţeşti“ nişte râsete” de Alexandru Ştefan (Teatrul 74 din Târgu Mureş – „Hoţii” de Conor McPherson) Spectacolul „Hoţii” de la Teatrul 74 din Târgu Mureş, montat de Cristian Juncu, m-a pus pe gânduri mai mult decât aş fi vrut! Ridică atât de multe semne de întrebare, încât cu greu îţi poţi înfrâna sentimentele de nimicnicie în faţa Destinului. Întotdeauna mi-am dorit ca sistemul teatral să fie independent, crezând că astfel se vor putea încuraja producţiile de calitate care să atragă publicul cu preţul bunului-gust.
  • „Mica vânzoleală” de Marinela Ţepuş (Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“, Bucureşti – „Maria Tănase”)
  • „Zile şi nopţi de teatru estudiantin la… Galaţi” de Daria Dimiu („Zilele teatrului studenţesc“, ediţia a II-a)

Operă, Balet, Dans

  • „De la Verdi la Stravinski” de Elena-Maria Şorban (Opera Naţională Cluj-Napoca – „Forţa destinului de Verdi”, „Cariera unui libertin” de Stravinski)
  • „Metropolitan Opera, în direct” de Costin Popa

Din lume

  • „Hermanis, un pilon central al noului director de la Burgtheater” de Irina Wolf
  • „Istanbul, noua Poartă a Culturii” de Zomir Dimovici Istanbul: pentru unii loc plin de arome şi culori. Pentru alţii, forfota Bazarului. Pentru antropologi, o mină de aur. Pentru filosofi, leagăn. Pentru cei cu bani, aur. Pentru cei fără, buzunarele celorlalţi. Pentru noi românii, locul unde au înviat sau au murit, în repetate rânduri visuri, oameni, destine. Pentru Europa, acum în 2010, o Capitală a Culturii.
  • „Consumatorul şi canapeaua lui” de Gina Şerbănescu („Orgy of Tolerance”, un spectacol de Jan Fabre) „Orgy of Tolerance”, recentul spectacol al coregrafului belgian Jan Fabre, prezentat la Festivalul de la Avignon în 2009 (eu personal l-am vizionat în decembrie 2009 la „Kaai Theater“ în Bruxelles), abordează o temă recurentă în arta actuală, o temă de reflecţie dată de condiţia omului contemporan: consumerismul.

Cărţi și reviste de teatru

  • „O impresionantă evocare” de C. Paraschivescu („Mişcarea teatrală arădeană după înfăptuirea Marii Uniri” de Lizica Mihuţ)
  • „Despre teatru, cu dragoste” de M. Cogălniceanu (Teatrul „Maria Filotti“. Perspectivă monografică 1949–2009” de I. Munteanu)
  • „Da, am trăit într-un mic teatru mare…” de Daria Dimiu („Am trăit într-un mic teatru mare” de Alexandra Davidescu)
  • „Orient–Occident” de Mircea Morariu („Occident Express – Despre senzaţia de elasticitate când păşim peste cadavre” de M. Vișniec)
  • „O sinteză dramatică” de Mircea Ghiţulescu („Leoaica rănită” de Aurel Gheorghe Ardeleanu)
  • „Scena.ro– de citit cu ochi buni“ de Andreea Dumitru „O veste bună: azi nu s-a închis niciun ziar…“, scria, pe blogul său, un cunoscut jurnalist, la începutul anului. Unul greu pentru presa din România: bătăliile electorale îşi numără victimele, epavele sunt abandonate în oceanul virtual. Ce se întâmplă cu jurnalismul cultural în aceste condiţii, când dispar ediţiile tipărite ale unor publicaţii, când redacţiile se restrâng dramatic, iar peisajul se reconfigurează peste noapte, radical?

Posted in - Numerele revistei | Etichetat: | Comentarii oprite

Clipe de viata la NOTTARA

Posted by teatrul azi pe 17/06/2010

Stagiunea de toamna – 2010  a  Teatrului NOTTARA va fi deschisa cu spectacolul CLIPE DE VIATA de William Saroyan.

Distributia: Emil Hossu, Virgil Ogasanu, Ion Siminie, Viorel Comanici, Anca Bejenaru, Anda Caropol, Sorin Cocis, Lucian Ghimisi, Crenguta Hariton, Alex Mike Gheorghiu, Rares Stoica, Ionut Anghel, Mihaela Subtirica.
Coregrafia: Roxana Colceag; costume: Anca Raduta; scenografia: Puiu Antemir; adaptarea textului si regia: Cristian Dumitru.

“În 1939, Saroyan a scris piesa Clipe de viaţă (The Time of Your Life), a cărei acţiune se petrece într-un bar de pe cheiurile din San Francisco. Dramaturgului i s-a atribuit Premiul Pulitzer, pe care l-a refuzat, dar a acceptat Premiul Asociaţiei Criticilor Dramatici din New York. Era pentru prima dată când unui scriitor american i se decernau ambele premii. Piesa a avut premiera, în acelaşi an, la Teatrul „Guild” de pe Broadway, din distribuţie făcând parte Gene Kelly şi însuşi dramaturgul. La noi, maestrul Liviu Ciulei ne-a oferit o montare de zile mari, în care el însuşi interpreta rolul principal, acela al lui Joe, primind replica unor parteneri de marcă – Gina Patrichi, Sandu Sticlaru, Petre Gheorghiu, Fory Etterle, Dumitru Furdui, Ana Negreanu şi Dorin Dron, intraţi, din păcate, cu toţii în lumea umbrelor. Liviu Ciulei a mai revenit la acest text, montând piesa în 1991 la „Arena Stage” din New York. Textul „Clipe de viaţă” a fost ecranizat la Hollywood în 1948, avându-l în rolul principal pe James Cagney. Dar filmul nu a egalat succesul piesei care se mai joacă şi în prezent. Cel mai recent, ea a urcat în martie 2008 pe scena de la Pacific Resident Theater din Venice – California.”  (Madeleine Karacaşian în revista Luceafărul nr 31-2008)

Posted in Avanpremiere | Etichetat: , , , , , , | Comentarii oprite

Avanpremiera la Teatrul Nottara

Posted by teatrul azi pe 18/05/2010

Vineri, 21 mai 2010 – ora 19.00, avanpremiera spectacolului CLIPE DE VIATA de William Saroyan.

Distributia: Emil Hossu, Virgil Ogasanu, Ion Siminie, Viorel Comanici, Anca Bejenaru, Anda Caropol, Sorin Cocis, Lucian Ghimisi, Crenguta Hariton, Alex Mike Gheorghiu, Rares Stoica, Ionut Anghel, Mihaela Subtirica.
Coregrafia: Roxana Colceag; costume: Anca Raduta; scenografia: Puiu Antemir; adaptarea textului si regia: Cristian Dumitru.

“În 1939, Saroyan a scris piesa Clipe de viaţă (The Time of Your Life), a cărei acţiune se petrece într-un bar de pe cheiurile din San Francisco. Dramaturgului i s-a atribuit Premiul Pulitzer, pe care l-a refuzat, dar a acceptat Premiul Asociaţiei Criticilor Dramatici din New York. Era pentru prima dată când unui scriitor american i se decernau ambele premii. Piesa a avut premiera, în acelaşi an, la Teatrul „Guild” de pe Broadway, din distribuţie făcând parte Gene Kelly şi însuşi dramaturgul. La noi, maestrul Liviu Ciulei ne-a oferit o montare de zile mari, în care el însuşi interpreta rolul principal, acela al lui Joe, primind replica unor parteneri de marcă – Gina Patrichi, Sandu Sticlaru, Petre Gheorghiu, Fory Etterle, Dumitru Furdui, Ana Negreanu şi Dorin Dron, intraţi, din păcate, cu toţii în lumea umbrelor. Liviu Ciulei a mai revenit la acest text, montând piesa în 1991 la „Arena Stage” din New York. Textul „Clipe de viaţă” a fost ecranizat la Hollywood în 1948, avându-l în rolul principal pe James Cagney. Dar filmul nu a egalat succesul piesei care se mai joacă şi în prezent. Cel mai recent, ea a urcat în martie 2008 pe scena de la Pacific Resident Theater din Venice – California.”  (Madeleine Karacaşian în revista Luceafărul nr 31-2008)

Posted in Avanpremiere | Etichetat: , , , , , , , , , , | Comentarii oprite

revista teatru.md

Posted by teatrul azi pe 24/02/2010

O nouă revistă de teatru apare la Chişinău

2009 a fost și pentru intelectualii de la Chișinău anul despicării apelor. În diferitele medii, se fac bilanțuri, se vorbește intens despre speranță și schimbare. Cuvinte aproape tocite în vocabularul celor de peste Prut, dar, poate, pentru prima dată, confirmate de realitate.

În teatru, evenimentul cel mai încurajator s-a consumat abia spre sfârșitul anului. Vechea conducere a UNITEM (uniunea profesioniștilor din domeniu, de trei ori mai vârstnică decât UNITER), s-a lăsat debarcată cu greu (de fapt, Aurelian Dănilă nu a plecat decât intentând un proces judiciar colegilor săi). Echipa de acum îl are în frunte pe Alexandru Grecu, regizor și director al Teatrului Satiricus, singura companie din Republica Moldova care își construiește repertoriul cu texte de ultimă oră ale dramaturgilor autohtoni. Judecând după numeroasele elogii ce i se aduc în presă, Sandu Grecu e omul providențial al scenei basarabene: doar calitățile sale manageriale, tactul și energia lui ar mai putea înviora, se spune, o breaslă mai dezbinată ca oricând, un mediu cultural autist și pe alocuri extrem de provincial.

Privind din afară, ceva tot s-a schimbat: după o absență de trei ani – timp în care singurul releu de comunicare între membrii Uniunii a fost un… almanah teatral (!) – la Chișinău apare o revistă de profil avându-l ca redactor-şef pe Constantin Cheianu, poate cel mai mediatizat scriitor basarabean al anului 2009. Lansată sub un pretext aniversar – 27 decembrie, Ziua Actorului, cum stă scris pe copertă –, Teatru nu se poate lăuda însă cu multe motive de sărbătoare. Chiar şi tonul celor care scriu în ea oscilează între dezolarea cea mai neagră şi spiritul vitalizant, încrezător al lui 7 aprilie. De pildă, mai bine de jumătate din cele 68 de pagini sunt rezervate… autopromovării teatrelor. Își fac auportrete – în general, cât mai flatante – nu doar cele mai cunoscute trupe din capitală (Naționalul „Mihai Eminescu”, Satiricus, Luceafărul și „Ginta Latină”), colective pentru copii (ca Licurici și Guguță) ori teatre rusofone (cu pagini exclusiv în limba rusă), dar și câteva scene din ţară, cum ar fi Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Bălți. Puţine voci bruiază peisajul acestei armonii. Una dintre ele e actorul Nicolae Jelescu, de la Teatrul Poetic „Alexei Mateevici” din Chişinău, care atrage atenţia, printre multe altele, asupra degradării edificiilor de spectacol, dar şi asupra viciilor din învățământul teatral: „dacă Academia noastră de Arte frumoase îmbrățișează școala rusească de teatru, [atunci] trebuie traduse cele mai importante lucrări teoretice (Stanislavki, Nemirovici, Zahava, Knebel, Tovstonogov, Efros, Krâmova etc.) în limba română, ca să nu complexăm studenții sau să creăm un soi de „modă” / bravadă/ slang de meseriaș, cu care operează cei de la Arte…”. Nu mai puţin amare sunt reflecțiile lui A. Manoil privind activitatea Teatrul „B.P. Hașdeu” din Cahul: marginalizarea actorului, scrie patetic autorul, e resimțită infinit mai dureros în provincia basarabeană decât la Galați, Constanţa sau Brăila. E adevărat, uneori şi textele publicitare sunt utile: aşa am aflat, de pildă, ce se mai întâmplă cu trupa lui Petru Vutcărău. Nici nu a apucat să fie inaugurat, că noul sediu al Teatrului „Eugène Ionesco” a intrat iar în reparaţii. Prin urmare, până când se vor putea muta într-adevăr în Bdul Renaşterii (sic!), producțiile mai vechi şi mai recente ale companiei sunt prezentate în special peste hotare: în Turcia, la Festivalul Internațional al Mării Negre de la Trabzon (Romeo și Julieta, montat de Chris Nedeea), în Coreea de Sud, la Festivalul Internațional de Teatru din Pohang (Femeile lui Picasso. Jacqueline) ori în Japonia, la Teatrul Kaze din Tokio (Ioana și focul de Matei Vișniec, tot în regia lui Petru Vutcărău).

Deşi mult mai săracă ca număr de pagini alocate, secţiunea de analiză a revistei merită parcursă integral. În preambulul anchetei cu titlul „Ce se întâmplă în teatrul nostru?”, Constantin Cheianu schiţează o genealogie a sentimentului de frustare care domină şi azi scena basarabeană. Potrivit dramaturgului, el îşi are originea în excesiva centralizare a culturii şi în inapetenţa pentru disidenţă a creatorilor. „Instrument de îndoctrinare” înainte de ’91, teatrul s-a mulţumit să fie „instituţie de divestisment” în deceniul de criză economică ce a urmat, deşi, remarcă ironic autorul, nici un om de teatru n-a reuşit să-i surclaseze în popularitate pe politicienii ori businessman-ii locali. În mod simptomatic, teatrul a început să fie luat în seamă abia în timpul guvernării lui Voronin, când artişti ca Nicoleta Esinencu au produs autentice discursuri subversive. Cât despre instituţiile oficiale, acestea au preferat să rămână (în schimbul subvenţiilor şi al salariilor acordate la timp) cât mai docile în faţa puterii comuniste.

Cu toate că sunt invitaţi să facă radiografia unui an de răscruce, criticii nu-şi pot ascunde sentimentul că vorbesc – pentru a câta oară? – în pustiu. Valentina Tăzlăuanu mărturiseşte: „A ajuns chiar să mă plictisească îngrozitor (cred că şi pe alţii!) această temă a relaţiilor nefireşti dintre regizori şi autori, dintre teatre şi critici, dintre breslele artistice care comunică defectuos sau nu comunică deloc, (…) găunoşenia, lipsa de corenţă şi incapacitatea de a se coagula a culturii noastre pe care fiecare dintre aceste bresle o reprezintă. Sau nu o reprezintă? Sau se reprezintă doar strict şi îngust profesional, fără nici un context, fără referinţa explicită la un cadru de cultură mai general, pe care să-l stăpânească, de care să-i pese?” (Nu e o întâmplare că în acelaşi număr, revista consemnează declaraţia de constituire, pe 28 octombrie 2009, a Asociaţiei Naţionale a Uniunilor de Creaţie – ANUC – din Republica Moldova, ce îşi doreşte să contribuie, în principal, la solidarizarea instituţiilor şi a oamenilor de cultură). Că „ceva nu se-ncheagă” remarcă şi Larisa Ungureanu, care pune acest simptom pe seama crizei de identitate în care teatrele basarabene se zbat încă de la începutul anilor ’90. „Absenţa politicilor culturale coerente, a coordonării – apare un titlu pe afiş, după care se propagă ca viruşii – ne trezim cu 3 Hamleţi, câteva Juliete şi nici un Othelo, nici un Lear”, „lipsa de respect pentru memoria teatrului – nu avem un muzeu funcţional, o videotecă, viitorul e incert”, sunt doar câteva dintre nemulţumirile Larisei Turea. Vasile Proca îi confirmă opinia că arta scenografiei se află într-un drastic declin pe scenele din Moldova şi acuză sărăcia în care se zbat artiştii pensionari. În aceste condiţii, obiceiul autorităţilor de a acorda titluri şi medalii, „împrăştiate în stânga şi-n dreapta ca pomana în urma dricului”, i se pare de-a dreptul sfidător.

Despre schimbare scrie cu scepticism şi Cristina Cernopolc, încă studentă la teatrologie, într-un articol dedicat generaţiei de actori care şi-a prezentat în vară spectacolele de absolvenţă. Câţiva dintre discipolii lui Anatol Durbală au fost încurajaţi să-şi încerce puterile şi în regie: Viorel Pahomi a montat Fight Club, adaptare proprie după romanul lui Chuck Palahniuk, iar Sava Cebotari a pus în scenă Dar ce s-a-ntâmplat cu femeia?, scenariu de Kiss Csaba, după nuvele de Cehov. Alţii s-au remarcat în comentatul Hamlet al Luminiţei Ţâcu, care a avut premiera la Festivalul studenţesc de la Bratislava. Câteva producţii de licenţă au fost prezentate şi ele în festivaluri din Iaşi, Târgu Mureş şi Arad. O noapte furtunoasă de Caragiale, în regia lui Emil Gaju, i-a pus în valoare pe Emilian Creţu şi Steluţa Lupan, Oxigen de Ivan Vârâpaev (regia Luminiţa Ţâcu) pe Irina Vacarciuc şi Viorel Pahomi, iar Bash de Neil LaBute (regia Mihai Fusu) pe Viorica Prepeliţă şi Ina Surdu, alături de Alexandru Pleşca şi Ghenadie Gâlcă, actori la Teatrul Naţional. Jucate toate în celebra sală 122 de la demisolul Academiei de Teatru din Chişinău, aceste examene „s-au configurat ca un adevărat repertoriu de teatru profesionist, cu ingredientele proprii unui teatru viu: actualitate, experiment, dinamism, inovaţie, altceva, în definitiv. O alternativă clară la opacitatea multor creaţii ale teatrelor profesioniste”, scrie Cristina Cernopolc. Din păcate, noua alternativă pare condamnată să rămână un fenomen izolat, absolvenţii risipindu-se deja prin teatrele din ţară.

Criticii comentează cu interes şi debutul în regie al lui Veaceslav Sambriş, actor la Teatrul „Eugène Ionesco”. Cu Şefele lui Werner Schwab, acesta a impus un titlu insolit în repertoriul scenelor din Chişinău. Printre evenimentele atipice mediului cultural basarabean, Larisa Turea şi Constantin Cheianu includ şi revirimentul teatrului de alternativă, graţie aceloraşi Mihai Fusu şi Nicoleta Esinencu. Cel dintâi a lansat, în primăvara lui 2009, primul proiect independent după modelul serilor de Luni de la Green Hours. La Club 513 au fost prezentate, astfel, până acum, texte de Nicoleta Esinencu, Rodrigo Garcia, Neil LaBute, Ivan Vârâpaev şi… poeţi transnistreni din perioada interbelică.

Compania independentă a Nicoletei Esinencu se numeşte Mobile European Trailer Theatre (METT) şi a participat cu perfomance-ul Antidot la proiectul european After the Fall (celebrând, fireşte, căderea Zidului de la Berlin). Creat în coproducţie cu Goethe Institut şi susţinut de actorii Rodica Oanţa, Valeriu Pahomi, Veaceslav Sambriş şi Doriana Talmazan, textul spectacolului, notează Constantin Cheianu, „traversează o lungă istorie a gazului – ca sursă necesară vieţii şi instrument al morţii, şi, în paralel, o nesfârşită istorie a puterii manipulând existenţa privată a unor oameni.” Doar cinci reprezentaţii au fost prezentate la Centrul Expoziţional „Constantin Brâncuşi” din Chişinău.

În privinţa fenomenului creat de Alexandru Grecu cu Bienala sa de dramaturgie basarabeană contemporană, criticii întrebaţi sunt unanimi. Chiar dacă la Satiricus succesul de public e preferat riscului estetic, montarea unor piese de Nicolae Esinencu, Andrei Strâmbeanu, Nicolae Negru, Irina Nechit, Dumitru Crudu şi Constantin Cheianu are şanse, scrie Valentina Tăzlăuanu, să încheie „faza «războiului rece», nici măcar declarat, dintre teatre şi dramaturgi”. Printre puţinele evenimente majore ale anului 2009, Larisa Turea mai aminteşte lansarea antologiei Made in Poland (Editura Art) cu o serie de spectacole-lectură susţinute la Chişinău şi Bălţi (iniţiativă datorată Institutului Polonez din Bucureşti) şi activitatea Teatrului Rus „A.P. Cehov”, care, sub direcţia lui Alexandru Vasilache, se dovedeşte, după opinia sa, „unicul teatru matur, cu politică repertorială”.

„Bucureştiul s-a conectat din toate punctele de vedere la mişcarea teatrală europeană”, susţine Mihai Fusu, într-un excelent interviu realizat de Constantin Cheianu. Unul dintre cei mai originali artişti de peste Prut, cu experienţă de teatru în Franţa şi alte ţări europene, regizorul îşi argumentează surprinzătorul punct de vedere: „Când vii la Bucureşti, eşti surprins că ei cunosc literatura teatrală rusă mai bine decât noi. Totul este tradus, montat, analizat… Iar oamenii noştri de teatru şi până azi continuă să vorbească despre profesorii lor de teatru de la Moscova de acum 20–30 de ani. Ei se aseamănă cu tinerii de la sate care au făcut armata sovietică şi care, chiar şi după 30 de ani, îşi mai aduc aminte despre armată ca despre cel mai mare eveniment al vieţii lor.” Ancorat în realismul tradiţiei sovietice şi în metoda Stanislavski, mediul teatral basarabean a sacrificat „verigi importante” ale dezvoltării sale (l-a ratat pe Brecht, dar şi direcţiile alternative, experimentale), mai spune Mihai Fusu în acest interviu. După ce a practicat noul sub cele mai diverse forme, de la teatrul documentar (A şaptea kafana, Noi, un spectacol despre războiul din Transnistria), limbajul multimedia (Femeia ca un câmp de luptă de  M. Vişniec, cu interprete din Franţa şi Moldova) la genul muzical (ineditul Mowgli  şi recitalul de poezie în cheie de operă-rock Daţi totul la o parte ca să văd), Mihai Fusu e convins că, după 7 aprilie, artiştii basarabeni sunt datori să vorbească „incisiv şi cu îndrăzneală” despre societatea lor. În peisajul dezolării generale, regizorul face figură de frondeur. Ceea ce nu îl împiedică să constate că generaţia sa (Vutcărău, Vasilache, Grecu, regizori cărora, la 30 de ani, li se oferea şansa să conducă teatre importante) i se pare astăzi „îmbătrânită prematur”, afectată de lipsa concurenţei şi a unor „ţinte profesioniste serioase”: „Eu nu mă pot lăuda cu aşa ceva în Moldova”, spune Mihai Fusu. „Pentru mine creaţia, lucrul sistematic cu actorii în teatru este o «anormalitate». Visez la timpul când voi avea un teatru unde să pot să mă dedic lucrului.” Din acest impuls s-au născut probabil şi primul proiect de teatru underground din Chişinău şi Teatrul unui singur actor, demersuri indepedente, cu valoare polemică în actualul context basarabean.

Andreea Dumitru

 

Posted in - Lansare de carte:, - Management teatral, www.revistateatru.md | Etichetat: , , , , , , , , , , | Comentarii oprite

Interviu Ioana Ieronim

Posted by teatrul azi pe 05/02/2010

Colaboratoare exigenta şi generoasă a redactiei noastre, Ioana Ieronim vorbeste despre poezie, traduceri, teatru si proiecte de suflet devoalate in premiera, intr-un interviu acordat lui Stelian Turlea, aparut pe 29 ianuarie 2010 in Ziarul de Duminica.

Poeta Ioana Ieronim a lucrat ca redactor pentru enciclopedii straine, apoi jurnalist cultural. A fost atasat cultural la Washington DC (1992-96), apoi director de program Fulbright in Bucuresti. Actualmente e scriitor free-lance, membra a Uniunii Scriitorilor si a PEN-Club (unde a fost o vreme secretar general) din România. A publicat mai multe volume de poezie, unele bilingve (romana-engleza, romana-germana). Poezia ei a fost inclusa in antologii aparute in Grecia, Polonia, Argentina, Turcia etc. A participat la programe, ateliere, festivaluri in Catalonia, Statele Unite, Marea Britanie, Republica Irlanda, Irlanda de Nord, Scotia, Austria, Germania, Grecia, Suedia, Slovenia, Serbia, Ungaria, Republica Ceha, Republica Moldova, Polonia, Turcia, Israel. Recent, a manifestat preocupari in domeniul teatrului.

[...]

„Datorita interesului meu recent in teatru, s-a intâmplat sa fiu implicata si in facerea unor carti de teatru. Mi-a aparut in volum, la Fundatia Camil Petrescu – revista “Teatrul azi” – traducerea piesei “Furtuna” a lui Shakespeare, pe care am realizat-o pentru spectacolul Catalinei Buzoianu la Teatrul Mic. A tipari piesele care se joaca, asa cum se obisnuia in perioada interbelica, reprezinta una dintre multiplele initiative ale Floricai Ichim, la conducerea Fundatiei Camil Petrescu pe care a intemeiat-o. Pentru editura aceleiasi fundatii am prefatat volumul de dramaturgie contemporană din Israel, asa cum anul trecut am prefatat volumul de dramaturgie contemporană din Balcani. Este vorba de o impresionanta  serie de dramaturgie contemporana coordonata de Andreea Dumitru si Ioana Anghel, care a depasit acum zece volume. Ele reprezinta o sursa valoroasa de text dramatic pentru lumea teatrului si o modalitate privilegiata de a vedea cum sunt altii, prilej de a ne situa pe noi insine in context. De altfel, pornind de la volumul balcanic, in vara acestui an mi-a aparut in revista new-yorkeza “American Theater Magazine” un amplu eseu dedicat teatrului din câteva tari balcanice. Ca sa ramân la aceeasi zona, tocmai am predat la aceeasi editura a Fundatiei Camil Petrescu o culegere de teatru, pe care am tradus-o si am prefatat-o, din Goran Stefanovski, o figura exemplara a dramaturgiei ex-iugoslave. Una dintre piese i-a fost inclusa in antologia bilingva si lecturile regizate din cadrul FITS 2009, Festivalul de Teatru de la Sibiu. Apoi, am colaborat cu Saviana Stanescu la alcatuirea unei culegeri de texte de Richard Schechner, “Performance. Introducere si teorie”, pe care am tradus-o – un demers special, fiind vorba de introducerea in România a unei estetici, cu terminologia ei. Volumul a aparut cu ocazia Festivalul National de Teatru din 2009 [...].
- De unde vine acest recent interes pentru teatru?
– Din interesul meu de a scrie eu insami teatru. Multi ani, am reusit sa pun in poezie ceea ce aveam de spus, utilizând variatele posibilitati ale poeziei. Insa ma preocupa acum mai multe teme care cer forma de teatru. Mi se pare interesant sa ma apropii de acest domeniu pe mai multe cai. Sa-mi formez instrumentele de care am nevoie. Acum câteva luni am avut prilejul unui scurt stagiu de lucru (al treilea) la Teatrul LARK din New York, specializat in dezvoltarea dramaturgiei. Aici am scris a doua parte la piesa mea “Camasile”. Este o piesa taraneasca, in dialect muscelean… In forma ei prima, ca piesa intr-un act, a fost publicata in toamna acestui an in revista Yellow Medicine Review, Southwest Minnesota State University, toamna 2009 (traducerea de Ernest H. Latham Jr si autoare). Tot in forma ei initiala, piesa a facut si obiectul unui spectacol teatral la Richmond, Virginia.
Sa inteleg ca teatrul va lua locul poeziei?
- Nu cred. Si nu cred ca se exclud la nivelul scrisului! [...]

_________________________________________

Posted in - Revista presei/pagina de teatru, .Interviu Ioana Ieronim | Etichetat: , , , , , , , , | Comentarii oprite

FNT 2009. Selecționerul unic și Jandarmul teatral țâfnos – un anti-dialog între Cristina Modreanu și Mircea Morariu

Posted by teatrul azi pe 20/01/2010

Fragmentul „jumătatea goală“ din articolul publicat  de Mircea Morariu în Nr. 1-2/2010 al revistei Teatrul azi.

În FNT am văzut și spectacole care, dacă ar exista un cod penal al Thaliei, ar putea fi încadrate la „infracțiuni teatrale”. Mircea Morariu   

Un tânăr şi talentat actor de la un teatru din provincie a postat pe Facebook, în chiar zilele celei de-a XIX-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru, o afirmaţie care m-a pus pe gânduri: „A început să mă doară teatrul“. L-am rugat să se explice iar el mi-a scris că motivul durerilor sale îl reprezintă numeroasele „infracţiuni teatrale“ pe care le-a văzut în Festival. Sunt de acord cu tânărul meu prieten. Au existat infracţiuni în ediţia a XIX-a FNT. Care ar fi, în opinia mea, aceste infracţiuni care, dacă ar exista un cod penal al teatrului, ar aduce spectacolelor în cauză ani buni de temniţă grea?   

Turandot (foto: Mihaela M. Ghenescu)

Mai întâi, Turandot, adaptare de Lia Bugnar după piesa lui Carlo Gozzi, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, în regia lui Andriy Zholdak, prezentat în secţiunea Premieră în FNT. A fost vorba despre un spectacol adus de Cristina Modreanu „pe încredere“, pe „neve“, cum se zice. Numai că, „pentru a repune adevărul în drepturile lui istorice“, cum îi place să spună primarului general al Capitalei, Turandot nu a avut nicidecum premiera în FNT. El a putut fi văzut, atât de spectatorii obişnuiţi, cât şi de critici, în data de 1 octombrie 2009, cu ocazia unei microstagiuni organizată de Teatrul sibian. Din motive numai de ea ştiute, Cristina Modreanu nu a făcut deplasarea la Sibiu, nu a văzut cum stau lucrurile şi nu a prevenit o catastrofă teatrală incalificabilă. Nu ştiu care au fost cauzele absenţei sale, socotesc însă că nimic nu scuză absenţa cu pricina pe care nu o pot numi altfel decât iresponsabilă. Indiferent de ce înseamnă Teatrul din Sibiu pentru mişcarea teatrală naţională, indiferent ce obligaţii are directoarea artistică a FNT faţă de respectivul Teatru, e limpede că nimic nu îi justifică, nu îi scuză inconştienţa. Cristina Modreanu a luat parte la ediţia din vara lui 2009 a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu şi a văzut pretinsul spectacol după piesa Woyzeck de Georg Büchner, montat de acelaşi regizor la Agency Culture. Ceea ce s-a putut vedea era, indiscutabil, de natură să o pună în gardă şi să o îndemne la maximă prudenţă. Se vede treaba că nu a pus-o şi uite aşa a pătruns în FNT o impardonabilă infracţiune teatrală ce a plasat atât instituţia teatrală producătoare, cât şi pe directoarea artistică a FNT într-o situaţie jenantă, ruşinoasă de-a dreptul. Cu toate că spre deosebire de montarea după minunata piesă a lui Georg Büchner, în cazul de faţă o bună parte din textul lui Gozzi a fost auzită, însă e greu, e imposibil de precizat ce legătură există între ceea ce se rosteşte şi ceea ce se vede pe scenă. Bună parte din poveste e transferată de Zholdak în vremea celui de-al treilea Reich, Altoum e o imagine mai mult ori mai puţin aproximativă a lui Adolf Hitler, un Hitler înveşmântat în uniformă de ofiţer ss, cu zvastică, dar şi cu coroană monarhică, extrem de incoerent în dorinţele sale. El vrea să termine degrabă cu războiul, cu lupta, cu vărsarea de sânge, dar comandă la telefon noi şi noi atacuri. O doreşte pe cruda Turandot măritată şi cuminţită, însă are faţă de ea tot felul de porniri incestuoase. Ba chiar şi Calaf şi Barach sunt ofiţeri nazişti, nu prea se înţelege bine de ce şi pentru ce. De fapt, se înţelege. Numai fiindcă aşa a vrut megavoinţa regizorului căruia se vede treaba că puţin îi pasă de rigoare, de logică ori de bun simţ teatral.   

La Bucureşti, spectacolul s-a jucat în imensa Sală Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti. Nu am văzut reprezentaţia din motive de igienă intelectuală. Dar mi s-a spus că s-a plecat masiv de la spectacol, semn că spectatorii români, nefiind nicidecum nişte „rechini flămânzi“, cum îi califică Andriy Zholdak în delirantele lui consideraţii despre repetiţii, publicate în cartea Repetiţiile şi teatrul reînnoit – Secolul regiei apărută în anul 2009 la Editura Nemira, s-a salvat de teamă ca nu cumva să i se aplece după meniul atât de săţios servit de voinţa tiranică a regizorului, meniu în care felul de bază se cheamă supremaţia neconcordanţelor absolute.  

Cum traversează... (foto:Adrian Piclisan)

Tot la categoria infracţiuni intră debilul spectacolaş cu piesa Cum traversează Barbie criza mondială, după piesa Michaelei Mihailov, diletant înfăptuit de Alexandra Badea la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara. Nu insist prea mult aici cu analiza încropelii cu pricina fiindcă mă ocup de ea într-o cronică separată, ce poate fi citită tot în acest număr al revistei. Un comentator german improvizat, apropiat de Teatrul Naţional din Timişoara, mereu pe post de ştie-tot şi întotdeauna gata să ne dea sfaturi, precum odinioară consilierii sovietici, ne asigură într-o publicaţie on line că ne-am afla în faţa unui spectacol de teatru extrem de modern. Eu nu pot să spun decât că suntem în faţa a ceva ce nu trebuia cu niciun preţ arătat în cadrul FNT. Că acest ceva a făcut imense deservicii Teatrului Naţional din Timişoara. Ca şi eforturilor remarcabile pe care le fac de patru ani încoace tinerii lui directori pentru a readuce instituţia în prim-planul vieţii teatrale româneşti. Realismul şi responsabilitatea ar fi trebuit să determine conducerea Naţionalului timişorean să refuze deplasarea acestui spectacol. Degeaba te făleşti că instituţia pe care o conduci vine în Festival cu trei spectacole, în van scrii în atent, publicaţia Teatrului, că Timişoara ar fi devenit „un nou centru de cercetare teatrală“ câtă vreme dai totul peste cap cu ceva-ul impardonabil numit Cum travesează Barbie criza mondială.   

Doar fiindcă e adepta îndemnului, devenit regulă pentru noua literatură dramatică românească „Scrieţi, fetelor, numai scrieţi!“ –, Cristina Modreanu a mai permis accesul pe afişul Festivalului, în secţiunea Romanian Showcase, a unei nereuşite a Gianinei Cărbunariu, nereuşită ce se cheamă Poimâine alaltăieri de la Teatrul Mic. Spectacolul nu e chiar o infracţiune teatrală, dar nici departe de acest statut nu e. Cum nu e departe de calificativul cu pricina nici Epopeea lui Ghilgamesh, versiune teatrală şi regia Dragoş Galgoţiu, neizbutită producţie a Teatrului „Odeon“ de la care iarăşi s-a plecat masiv. Spectacolul seamănă cu un album de artă, cu reproduceri superbe, în care rostul actorilor e acela de a funcţiona asemenea textelor explicative. Numai că cei mai mulţi o fac cvasidiletant şi neinteresant. La fel cum e întreg spectacolul.   

Krum (foto: Andu Dumitrescu)

Infracţiune în lege e însă Krum, după piesa lui Hanoch Levin, spectacol defectiv de valoare artistică reală, aproximativ montat de Theodor Cristian Popescu la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Nu ştiu care au fost raţiunile artistice ce au determinat invitarea acestui spectacol peltic în FNT. Doar spre a se arăta că la Târgu Mureş se montează texte serioase şi nu piese bulevardiere, după schimbarea de director? Debil şi neconvingător argument. Cristina Modreanu, deşi tânără, are o anumită experienţă în viaţa teatrală românească. Îi este neîndoielnic cunoscut detaliul că se întâmplă adesea ca într-un colectiv teatral, după o perioadă foarte proastă, să se producă o ruptură, un salt. Care are o anumită semnificaţie, o anumită valoare pentru respectivul colectiv, dar care nu îl îndreptăţeşte să primească imediat premii cu coroniţă. Din premiul şi din coroniţa excesiv de generos dăruite de Cristina Modreanu prin invitarea acestui  spectacol de tip vampir, care m-a stors de orice energie şi m-a făcut să mă cert cu mine însumi şi cu teatrul, s-a ales, din păcate, scrumul.   

Acestea sunt, după părerea mea, infracţiunile teatrale ce s-au comis în FNT. Ele reprezintă jumătatea goală a paharului. Mi se va spune – pariez pe asta – că ele sunt mult mai puţin numeroase decât spectacolele pe care le-am socotit bune şi foarte bune. E adevărat. Dar nu e, pe de altă parte, mai puţin adevărat că în manifestări de anvergura Festivalului Naţional de Teatru astfel de greşeli cântăresc mai mult decât reuşitele.  

__________ 

__________

Deşi ceea ce ne-a trimis sub titulatura de „drept la replică” este departe de conţinutul respectivei noţiuni, din textul colegei noastre Cristina Modreanu răzbate o atât de arzătoare dorinţă de a-l pune la punct, sau mai exact la zid, pe colaboratorul nostru, criticul Mircea Morariu (pe care-l asigurăm de totală încredere în discernământul, în cultura şi în capacitatea sa de analiză), încât n-am rezistat tentaţiei de a-i înlesni înfruntarea pe site-ul revistei noastre, revistă prea sobră adeseori.

  

Cristina Modreanu – drept la replică la articolul lui Mircea Morariu.

„Ar trebui trimis să-și vadă de treabă în alt ”sector” orice critic ce emite sentințe, în loc să elaboreze argumente, care judecă în loc să încerce să înțeleagă…” CRISTINA MODREANU 

[...] 

… nu mai pot să acopăr prin tăcerea mea atitudinea de jandarm (s.n.) a unor oameni care cred că li se cuvine mai mult decât merită. Cum să mai crezi că teatrul este un spațiu deschis, al creativității, al imaginației care își ia mereu teme de cercetare și le aduce pe scenă, spre beneficiul unui public ce caută în teatru un partener de dialog și o oglindă în care să se vadă pe sine în profunzime, când îl citești, de exemplu, pe Mircea Morariu (unul dintre cronicarii recunoscuți la noi, atât de recunoscut, încât e de nelipsit din juriile UNITER de exemplu) și constați că judecă actul teatral ca și cum ar purta robă și ar lucra la Tribunalul din Oradea și nu la Universitatea locală? Ultimul său articol publicat de Teatrul azi Nr. 1-2/2010 pare scris de un jandarm teatral țâfnos (s.n.) care simte nevoia să pună la colț, cu nemăsurată satisfacție, tot ceea ce nu corespunde unui model teatral prestabilit, forjat în mintea sa, și al cărui apărător se face. Tot ceea ce nu se ”încadrează”, trebuie de îndată amendat și trecut în categoria „infracțiune teatrală” care, ”dacă ar exista un cod penal al teatrului ar primi ani grei de închisoare”(sic!). Ți se face pur și simplu frică și începi să te îndoiești că te mai afli într-o țară liberă, începi să îți amintești de un regim care se impunea prin teroare și care, deși îl credeam dus de mult, continuă să supraviețuiască prin oamenii care s-au (de)format atunci.  

Mircea Morariu invitat de Cristina Modreanu să prezinte volumul ”Istoria Teatrului Național Timișoara” în FNT-2008

Domnul care vrea să readucă Poliția în teatrul românesc se mândrește cu faptul că nu vede teatru în afara granițelor patriei și caută cuvinte care să aibă un ton peiorativ pentru cei ce îndrăznesc să vină din afara acesteia și să-și dea cu părerea – ca de exemplu ”extraneu” (o colegă de-a domniei-sale, Natalia Stancu, folosea un alt cuvânt – ”străinez” – pentru a exprima același dispreț de băștinaș frustrat față de vizitatorii cosmopoliți). Mai mult decât atât, îi suspectează pe cei care caută să vadă cât mai mult din ce se întâmplă în lume și îi declară ”fumați” pe creatori care au lăsat în teatrul lumii mai multe urme într-un an decât va lăsa domnul Morariu într-o viață. Nu există vreo garanție că domnul Morariu a auzit măcar despre acești creatori. Ca și pentru alți colegi ai săi (nu mai departe de președinta secției AICT, Alice Georgescu – vezi anti-dialogul din Dilema veche, pentru Mircea Morariu teatrul s-a oprit în anii 80, acolo unde s-a format pentru el modelul teatral absolut, în descendență stanislavskiană. Dincolo de acest ”muzeu al figurilor de ceară”, respectabile dar îmbătrânite, nu există decât subiecți pentru eventuale încarcerări. Nu este deloc singurul care gândește așa. [...] Atitudinea de diriginte care pocnește cu linia mâna elevului, atitudinea de polițist care amendează depășirea pe linia continuă, atitudinea de vechil pe moșie – toate acestea ar trebui să dispară odată pentru totdeauna. [...] Ar trebui trimis să-și vadă de treabă în alt ”sector” orice critic ce emite sentințe, în loc să elaboreze argumente, care judecă în loc să încerce să înțeleagă, care tânjește după pedepse, care scrie pe un ton otrăvit din cauza umorilor proprii (ele nu privesc pe nimeni altcineva!!!!), care dovedește că nu cunoaște nici măcar jumătate din reperele artistului care a creat o operă! 

Vezi articolul integral pe site-ul Teatrul azi

_______________________________________ 

Alte cronici post-FNT 2oo9
 
Iulia POPOVICI – Intermezzo. A mai fost un FNT – Liternet, 11 noiembrie 2009
Oana STOICA – Patimile și decăderea Festivalului Național de Teatru – FNT 2009 – Liternet, noiembrie 2009 
Niclolae PRELIPCEANU – Carnet de toamnă (D-ale Festivalului Național)  -  Viața Românească, 11-12/2009 
Cristina RUSIECKI – FNT 2009 – Cultura, 16 noiembrie 2009  
Mirella NEDELCU-PATUREAU – A mai trecut un festival…  – Observator cultural Nr. 500, noiembrie 2009 
Matei MARTIN –  Cum mi-am petrecut Festivalul Național de Teatru – Dilema veche nr. 300, 12 noiembrie 2009 

Dan BOICEA – Festivalul Național de Teatru între pozitiv și negativ – Adevărul, 9 noiembrie 2009 

Gabriela LUPU – Concluzii și (ne)mulțumiri. Bune și rele la FNT – Cotidianul, 9 noiembrie 2009 

Ileana LUCACIU – Festivalul Național de Teatru – ediția XIX – spectator.blog, 3 noiembrie 2009 

Nicoleta POPESCU – Note pentru spectacolele din FNT 2009 – teatruacum.blog, 9 noiembrie 2009 

  

Posted in - TEATRUL azi - Cum ne văd alții:, .anti-dialog Cristina Modreanu - Mircea Morariu | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Comentarii oprite

A apărut nr. 1-2/2010 al revistei Teatrul Azi

Posted by teatrul azi pe 19/01/2010

Revista TEATRUL azi

Sumar – Numărul 1-2/2010

Festivaluri toamnă-iarnă 2009: FNT (retrospectiva FNT, scena lirică în FNT, conferinţele FNT, lasări de carte în FNT, cronici spectacole în FNT: Krum, Cum traversează Barbie criza mondială, Prinţesa Turandot, Frumos), Festivalul de Dramaturgie Contemporană – Braşov, Festivalul Internaţional de Teatru de Studio – Piteşti, Festivalul Internațional al Artelor Spectacolului – București, Festivalul de Teatru – Piatra Neamţ, Festival Naţional de Teatru – Chişinău,  Festivalul Eurothalia – Timişoara,  Festivalul Internaţional de Teatru – Alba Iulia, Festivalul Internaţional de Animaţie – Galaţi, Festivalul Internaţional al Teatrului de Animaţie – Bucureşti, Festival de dramaturgie la Max Reinhardt Seminar –Viena.

Interviuri: actorii Valeria Seciu, Mircea Andreescu, Justin Grad, Viorica Geantă‑Chelbea, regizorii Claudiu Goga, Alexandru Măzgăreanu și dramatarugul neerlandez Maria Goos.

Eseuri: Brâncuşi şi Grotowski, doi «antimoderni» moderniGeorge Banu, Stadiul actual al teatrului israelian – Andrei Strihan și Mărturii din spaţiul concentraţional („Noaptea Walpurgiei sau Paşii Comandorului“ de Venedikt Erofeev)Mircea Morariu.

Cronici spectacole: Legenda Marelui Inchizitor – Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ Bucureşti, Tectonica sentimentelor – Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ Bucureşti, Ivan Turbincă – Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ Bucureşti, Mizantropul – Teatrul „Tamási Áron“ şi Teatrul „Égtájak“ din Budapesta, Doamna noastră din Pascagoula – Teatrul Mic, Bucureşti, Azilul de noapte – Teatrul Metropolis, Bucureşti, Ultimele ore ale lui Ceauşescu. Reconstituirea Procesului împotriva soţilor Ceauşescu – Institutul pentru Crimă Politică din Berlin, Closer – Teatrul Foarte Mic, Bucureşti, Aniversarea – Teatrul „Nottara“, În Piaţa Vladimir – Teatrul „Nottara“, Demonii – Teatrul Maghiar de Stat, Cluj, Soldaţii – Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Cu dragostea nu-i de glumit – Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, O noapte furtunoasă – Teatrul de Stat Oradea, Trupa „Iosif Vulcan“, Cafeneaua – Teatrul de Stat Oradea, Trupa „Szigligeti“, Biedermann şi incendiatorii – Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ Iaşi, Quartet –Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ Iaşi, Cafeaua domnului ministru – Teatrul „Mihai Eminescu“ Botoşani, Sunt un orb – Teatrul de Comedie, Bucureşti, Steaua fără nume și Amadeus – Teatrul din Drobeta-Turnu Severin, Cloaca (spectacol lectură) – Teatrul Odeon, București și Ziua iertării (spectacol lectură – Teatrul „Sică Alexandrescu”, Brașov.

Alte rubrici Teatrul azi: Praful de pe scândură (Despre etica actului critic de teatru) de Theodor-Cristian Popescu, Memoria teatrului (Soare Z. Soare, regizorul frenetic) de Claudia Dimiu, Noi în lume (”Don Quijote” ovaţionat la Frankfurt) de Ion Parhon, Ne-au vizitat (Nishikawa Koryu V cu păpuşile Hachioji Kuruma Ningyo în turneu la Bucureşti) de Andreea Dumitru, Recenzii: (Yannis Kokkos – Scenograful şi cocostârcul, Dinu Kivu – Rezistenţa prin teatru, Pia Degermark – Dumnezeu numără lacrimile femeilor, Candid Stoica – Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei).

Comandă Numărul 1-2/2010

________________

Posted in - Numerele revistei | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Comentarii oprite

Cel mai bun spectacol din 2009 – chestionar DILEMA VECHE

Posted by teatrul azi pe 15/01/2010

Cel mai bun spectacol al primei părți a stagiunii teatrale 2009-2010

Răspunzînd  la întrebarea ”Care considerați că este cel mai bun spectacol de teatru din 2009?”, 3 dintre cei 4 critici de teatru chestionați dau același răspuns pentru Dilema veche: spectacolul Teatrului Odeon din București – Pyramus & Thisbe 4 You. Cel de-al 4-lea re(s)pondent, tînărul Ionuț SOCIU, are o altă opțiune dar și o scuză: ”Trebuie să recunosc că am ratat cîteva spectacole despre care am auzit numai de bine (Piaţa Roosevelt sau Pyramus & Thisbe 4 you).”

 Pyramus & Thisbe 4 You după W. Shakespeare

 

 *

Traducere de Andrei Marinescu
Regia: Alexandru Dabija
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Visuals: Casa Gontz

Cu: Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Oana Ştefănescu, Antoaneta Zaharia, Paula Niculiţă, Ana Maria Moldovan, Ionel Mihăilescu, Mircea Constantinescu, Marius Damian, Pavel Bartoş, Gabriel Pintilei, Mihai Smarandache, Victor Cociorbă, Nicu Coman, Cristian Dunăreanu, Dan Iosif, Ion Iosif, Constantin Neagu, Dumitru Neagu.

Argument (pe scurt):

Cristina MODREANU

O nemiloasă cronică a teatrului românesc după 20 de ani, şi face cît un amplu eseu despre „mărirea şi decăderea“ artei teatrale de la noi, despre toate ambiţiile găunoase, blazările leneşe, absurdele ciocniri interetnice care au otrăvit şi mai otrăvesc perimetrul scenei româneşti. Spectacolul [...] nu este numai un exerciţiu pe cît de complicat pe atît de fascinant pentru actori (care sînt excelenţi, de la mic la mare, jucîndu-se cu propunerile regizorului cu cea mai mare plăcere), ci mai ales un interesant proiect regizoral asociat cu o nouă traducere/adaptare/revizuire dramaturgică (Andrei Marinescu) menită să folosească scopului bine definit al creatorului spectacolului – acela de a exorciza prin satiră (o nouă formă de satiră, cu accente contemporane şi o structură originală) moravurile lumii teatrale româneşti. 

Iulia POPOVICI

Un spectacol de un haz nebun, incapabil să se ia în serios, despre metehnele teatrului şi ale oamenilor care-l practică. Şi nu, nu e deloc postmodern, e de-a dreptul baroc: întorsul pe dos al hainei (să admirăm cusăturile), tehnica la vedere şi supraexploatarea ei, autoreferenţialitatea în buclă n-au de-a face cu tîrîitul unei apocalipse perpetue (sfîrşitul civilizaţiei şi al teatrului), ci cu oboseala unei ere şi vestirea celei ce va veni. Un nou romantism, care va să zică. Pyramus şi Thisbe 4 you e o tropăială veselă şi adevărată printre trenduri, încrîncenări şi seriozităţi. Un spectacol deştept (şi o ştim, fără ironie şi umor nu e nici isteţime).

Nicolae PRELIPCEANU

Deşi pare o glumă bună, este mult mai mult decît atît, o meditaţie pe marginea teatrului, o meditaţie despre regie şi despre actorie şi despre scenografie, dar şi despre metehnele omeneşti. Are dreptate şi cel care se distrează şi uită, dar cred că are dreptate şi cel care se distrează şi se întreabă de ce s-a distrat şi dacă n-a greşit cheia. [...] Dacă eşti un spectator treaz, vei simţi că şi pe tine te face de rîs, parcă arătîndu-te cu degetul: uite-l cum se distrează! Pentru că a rîs şi de mine, care am rîs poate cel mai bine în viaţa mea de spectator, îl desemnez pe Pyramus & Thisbe 4 you, „Pyramus & Thisbe for all“, adică cel mai bun spectacol al anului.

____________________________________

Un cititor Teatrul azi ne-a trimis o selecție de 13 cronici ale spectacolului Pyramus & Thisbe 4 You rugându-ne să le postăm pe blogul revistei. Din respect pentru munca depusă, dar și pentru diversitatea opiniilor, am decis să le alăturăm articolului de mai sus publicat în Dilema veche – nr.308 din 7 ianuarie 2010.
  • Cele 13 opinii (în sinteză) apar în ordinea alfabetică a semnatarilor:

Robert BĂLAN

România liberă – 8 octombrie 2009

Dabija și actorii săi se joacă cu epocile, spațiile, tipologiile, clișeele, che­ile de lectură și reușesc să facă cel mai bun spectacol de “entertainment” de pe scenele bucureștene. În plus, e o montare care are mari șanse să satisfacă atât gusturile unui public elevat cât și pe ale celor care vin la teatru doar “să se râdă”. E un spectacol care își păstrează scopul anunțat în prolog, acela de a umple timpul “între desert și ora la care ne băgam în așternuturi”, care este, de alt­fel, și scopul pentru care meștesugarii din piesă se apucă de teatru. Poate cea mai mare calitate a spectacolului este că umorul său nu cade niciodată în zona aceea facilă și vulgară, tot mai prezentă pe scenele românești.

Alina BOBOC

Cronica Română – 2 oct 2009

Lucrat cu finețe, spectacolul are o arhitectură complexă, cu patru prim-planuri atent desenate, cu dezvoltarea acțiunii în profunzime, cu tensiune dramatică, inteligent gradată, exploatand o multitudine de mecanisme comice.

Dan BOICEA

Adevărul – 7 oct 2009

Spectacolul lui Dabija este o nebunie curajoasă şi nu încalcă nicio limită a bunei cuviinţe (deşi multe momente îţi paralizează secunde întregi privirea). Se distanţează cu lejeritate de reperele clasice ale spectacolului de comedie aşa cum îl ştim şi poate funcţiona foarte bine ca show de televiziune. „Pyramus & Thisbe 4 you“ are o dinamică puţin specifică teatrului şi sare din gag în gag, nedezlipindu-se de textul clasic.

Marina CONSTANTINESCU

România literară, nr. 44, noiembrie 2009

Ce se întîmplă? Pofta de a se juca a regizorului este dublată de forţa intelectualului din el. A simţului cu totul special pe care îl are în a observa. A artistului preocupat de limba, de justa valoare a cuvîntului, de retorică – astăzi, pragmatică – şi de poetică. A celui care face jocurile în funcţie de ceea ce este scris. [...] Sînt actori pe care poate nu i-am văzut de mult atît de buni, de inspiraţi şi riguroşi, cu chef de joc, cu chef de a-şi susţine personajul, situaţia, cheia montării. Habar n-am cum este de-adevăratelea, senzaţia pe care mi-au creat-o a fost aceea de complicitate, de solidaritate artistică, de comunicare între ei. Nu cred că a fost uşor pentru nimeni. Ca să-ţi redescoperi un soi de prospeţime, ca să fii dispus să faci treaba asta mi se pare baza oricărui act artistic.

Alice GEORGESCU

Dilema veche, 22 octombrie 2009

Pot să spun doar că, pînă la un punct, m-am distrat copios, ba am rîs, chiar, cu hohote şi cu lacrimi [...] dar, una peste alta, Pyramus & Thisbe 4 You mi-a apărut ca o realizare scenică bine clădită, simpatică, spirituală, sprinţară, vioaie ş.a.m.d. Pînă la un punct, repet. Pînă la punctul, anume, cînd rîsul mi-a îngheţat în gît şi cînd, dintr-o dată, vesela glumiţă de la Odeon a căpătat dimensiunile şi implicaţiile unei alegorii a teatrului românesc de azi. O alegorie înspăimîntătoare şi absurdă, teribil de adevărată şi teribil de tristă. [...] Ceea ce a făcut Dabija este mult dincolo de un simplu spectacol, mult dincolo de o simplă idee „haioasă“, mult dincolo de o simplă farsă aşa zicînd colegială; este o luare de poziţie – cu atît mai importantă cu cît vine „dinăuntru“ – într-o chestiune gravă, pe care, de acum încolo, nimeni, în teatrul românesc, nu va mai putea s-o ignore.

Mihai LUNGEANU

Teatrul azi nr. 11-12/2009

De foarte mult timp nu am mai râs cu atâta poftă şi sinceritate. Fiecare aluzie, fiecare „poantă”, fiecare gag sau contrapunct îşi susţinea valoarea evidentă şi prin ironia fină sau prin trimiterea directă… 

Gabriela LUPU

Art Act Magazine, 13 ianuarie 2010

Nimic din ce se găseşte în teatru nu îi este străin lui Dabija care atacă fără milă dar şi, paradoxal, cu multă tandreţe, „jobul” lui şi al colegilor săi: dramoletele starletelor gata să se sinucidă de trei ori pe zi dacă nu primesc rolul multvisat (principal, desigur, şi, dacă   s-ar putea, pe „cel mai” principal), determinarea regizorilor de a şoca şi de a rupe cu orice preţ gura târgului, limbajul „tare”, agresarea fizică şi psihologică a spectatorilor ca să se înveţe minte odată pentru totdeauna cu ce se mănâncă „marea artă”…

Mihaela MICHAILOV

 Art Act Magazine –  7 oct 2009 

În Pyramus & Thisbe 4 you, Alexandru Dabija dă un pumn în plexul rîsului, stoarce convenţia, după care o atîrnă pe sîrma unui cum să faci teatru… [...] Parodia ca formă rafinată de desfătare, luarea la mişto ca artă sînt mai mult decît mijloace stilistice la Dabija. Sînt temele de joc şi de joacă ale unui regizor care face teatru ca să rîdă mult şi bine şi să descopere cum rîsul poate deveni o formă de cercetare în teatru. Cum rîsul propune un studiu de sociologie teatrală şi de entertainment public inteligent. Un rîs tarantinian care gîlgîie în fiecare scenă.

Dan C. MIHĂILESCU

Idei în Dialog, 1 noiembrie 2009

Nu altceva avea să ne spună Alexandru Dabija după spectacol: că trebuie să reînvăţăm să râdem! Exact asta a dorit să facă, o mişcare de manşă, de cârmă, de volan, care să ne redirecţioneze cât de cât, dinspre sinucigaşa familiarizare cu coşmarul, deriziunea, sictirul, mizeria morală, dezabuzarea şi fatalismul masochist către acea destindere a râsului care nu destramă, ci încheagă, nu atomizează, ci solidarizează, nu jupoaie, ci cauterizează. Oricum, spectatorul din mine s-a regalat nu doar cu partitura lui Ionel Mihăilescu, dar şi cu jocul Oanei Ştefănescu, al lui Pavel Bartoş, Marius Damian, dar şi al… maşinistului teatrului, Ion Iosif, într-o delicioasă anatomie (intens parodică) a iluziei teatrale.

Doina PAPP

Bucureștiul Cultural– supliment Revista22  Nr. 7, 6 octombrie 2009

Alexandru Dabija ne prezintă în spectacolul de la Odeon patru modalităţi de a face teatru, una mai inadecvată decât alta, pornind de la povestea pe care actorii diletanţi de pe vremea lui Shakespeare aleg să o reprezinte în faţa regelui. Exagerând, cu alte cuvinte, miza sau doar denaturând-o, ca de atâtea ori în spectacolele pe care le vedem, scoţând în faţă veleitarismul actorilor sau “viziunea” originală a regizorului, alteori optica strâmbă a societăţii, Dabija devine sarcastic şi necruţător. Ce satirizează el? [...] Ultima variaţiune pe tema Pyram şi Thisbe le revine amatorilor adevăraţi, maşinişti ai Teatrului Odeon, care şi-au învăţat conştiincios rolurile şi le debitează cu convingere. [...] Lectura lor “albă” ne readuce cu picioarele pe pământ. La teatru e ca la teatru? Sau e ca în viaţă? Dar cum e la teatru şi cum e în viaţă? De la Shakespeare încoace ne tot întrebăm.

Cristina RUSIECKI

Art Act Magazine – 7 octombrie 2009

Ați auzit de nenumărate ori că nu există postmodernism în teatru? Dați fuga la Pyramus & Thisbe 4 You de la Teatrul Odeon să vă convingeți că lucrurile stau fix pe dos. O să asistați acolo la toate giumbușlucurile postmoderne. În cap de listă stau combinarea și recombinarea structurilor, motivelor și clișeelor pornind chiar de la text. [...] Să recunoaștem că de patru ori e cam mult și cam redundant, oricît de deprinși am fi cu serializarea, începînd de la Andy Warhol încoace. Și oricît ar fi convenția de asumată din capul locului. Aceasta e torsionată, elongată, eliberată și răsucită în toate direcțiile astfel încît din ea să decurgă toată substanța dramatică. Distanțarea față de convenție, punerea sa sub lentilă nanometrică, teoretizarea ei și a limbajului critic generează constant comic. [...] Acum e clar că spaţiul conceput de Cosmin Ardeleanu e doar o fîșiuță înghesuită spre public, cu o coloană lungă de scaune în mijloc, pe care probabil au asistat la această scenă, în istoria teatrului, din 1595 pînă acum, milioane de spectatori.

Maria SÂRBU

Jurnalul Național –  7/10/2009

Râzi de la început şi până la sfârşit. Nu-ţi poţi stăvili râsul. E o eliberare din constrângerea problemelor noastre, e o descătuşare prin artă. Şi cât de benefic este râsul sănătos! Mare lucru că asta se întâmplă într-o sală de teatru.

Oana STOICA

Liternet, noiembrie 2009

Pentru cei cunoscători în ale teatrului, spectacolul are trimiteri la stereotipiile unor regizori cunoscuţi şi la teribilismele tinerei generaţii. Dabija râde de ticuri teatrale, de preţiozităţi, de antidramaticul pe post de estetică nouă, marchează orgoliul regizoral exagerat, dar şi confuzia modernistă între inovaţie şi epatare. [...] Dacă eşti atent, vezi ultimii 20 de ani de teatru.

 ___________________________________________

foto spectacol: Cosmin Ardeleanu
___

Posted in - Revista presei/pagina de teatru, ·Cel mai bun spectacol în 2009 | Etichetat: , , , , , , , , | Comentarii oprite

Mircea Morariu – Societatea are teatrul pe care și-l ”merită”

Posted by teatrul azi pe 15/01/2010

Mircea Morariu: “Sunt prea mulţi nechemaţi care au diplome de actori şi regizori.”

_______________

Selecție din interviul acordat de Mircea Morariu lui Mihai Vântu pentru cotidianul.ro – 7 ianuarie 2010

.
Mircea Morariu, critic de teatru, profesor universitar, câștigător al premiului pentru critică teatrală, acordat de AICT (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru) povesteşte  despre societatea noastră, românească şi teatrul pe care şi-l “merită”, la 20 de ani după câştigarea a ceea ce ne-a plăcut să numim libertate. De expresie, măcar.

Mircea Morariu:

Avea dreptate Shakespeare când spunea că actorii, mă rog, teatrul înseamnă o cronică vie şi prescurtată a timpului lor. Dar zicerea aceasta nu trebuie aplicată automat, mecanic. Desigur, criza economică de care se vorbeşte atât, a afectat şi teatrul românesc. Dar, dacă cineva priveşte cât de cât atent scenografiile multora dintre spectacolele realizate în anul 2009 se poate mira de ce ne plângem că o ducem atât de rău. Mai cu seamă că 2009 nu a fost chiar foarte generos la capitolul spectacole în ansamblu. Nu am avut nici un spectacol precum Unchiul Vanea din 2007 de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Trei surori din 2008 de la acelaşi Teatru, Oblomov din 2003 de la „Bulandra” ş.a.m.d.. Asta în pofida faptului că sălile de teatru sunt mai pline ca niciodată după 1989. Or, tocmai astfel de paradoxuri fac (şi ele, dar nu numai ele) să fie pasionant să mergi la teatru şi să te ocupi de teatru.                                

Avangardă, în sensul de căutare fructuoasă, continuă să existe şi va exista în teatrul românesc. [...] Radu Afrim a parcurs, la începutul carierei lui, o perioadă declarat de avangardă. Dar s-a dovedit a fi un artist adevărat în ultimii ani, în spectacole „revoluţionare”, „neconvenţionale” montate la Teatre subvenţionate de stat, instituţionalizate. A făcut un alt fel de avangardă. Cred, însă, că şi pentru el a venit momentul să reînceapă căutarea, să se „reinventeze”. Teatrul e viu, e fluid, teatrul adevărat înseamnă mereu căutare, chiar dacă, aparent, se slujeşte de formule consacrate.                                           

Nu cred că am avea un public care fuge de prezent, un public neconectat la timpul prezent. Depinde însă cum sunt tratate temele impuse de text.                                                        

Oamenii politici trebuie să înţeleagă că dacă „în pixul lor stă bugetul Teatrului” asta nu le conferă neapărat şi pe cale de consecinţă şi competenţe artistice.

Toţi cei care s-au afirmat în teatrul alternativ au dorit să monteze în teatrele „de stat” de îndată ce li s-a oferit ocazia. Unii dintre ei chiar au părăsit, de îndată ce au putut, teatrul neinstituţionalizat. Alţii, precum Vlad Massaci, lucrează în ambele locuri. Şi, cel mai adesea, lucrează bine. A se vedea Aniversarea de la „Nottara”, exemplar montată de sus-menţionatul regizor într-un teatru de care nu prea mai ştiam nimic. Nimic bun, vreau să spun.                                            

Înmulţirea şcolilor de teatru a dus la debilitarea învăţământului teatral. Selecţia e precară. Sunt prea mulţi necehemaţi care au diplome de actori şi regizori. [...] Nu s-a spus însă că Declaraţia de la Bologna stabileşte doar ciclurile de studii, nu şi durata lor. Un viitor actor ori regizor nu se pregăteşte în trei ani. Asta e limpede. [...] Plouă cu titluri de doctori în artele spectacolului. Aştept să văd foarte curând afişe pe care să scrie- În distribuţie- doctor Cutare, doctor Cutărică, doctorand Cutărescu.  

________________________________________________________________ 

Posted in - Revista presei/pagina de teatru, ·Interviu Mircea Morariu | Etichetat: , , , , , , , , , , | Comentarii oprite

Despre teatru, cu Miruna Runcan

Posted by teatrul azi pe 14/01/2010

Depre teatru, cu Miruna Runcan

Selecție din interviul realizat de Laurențiu Blaga pentru cultura.inmures.ro, 4 ianuarie 2010
__________________________________________________________________________

MIRUNA RUNCAN: ”Să serveşti spectatorul, nu echipa de creatori. Să faci spectatorul să vadă ce-ai văzut tu. Să faci spectatorul să înţeleagă ceea ce-i spui, oricît de disconfortant ar fi asta. Să nu scrii decît atunci cînd ai ceva de spus, adică atunci cînd ai o opinie formată. Să acţionezi ca martor, nu ca memorialist, altfel spus: cronica nu e despre tine, e despre spectacolul de teatru.” 

 
Miruna Runcan s-a născut la data de 29 octombrie 1954 în Bucureşti. Important critic de teatru, Miruna Runcan este  profesor la Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii Babes-Bolyai din Cluj. Printre cărţile sale se numără: “Cinci divane ad-hoc”, “A patra putere – legislaţie şi etică pentru jurnalişti”, “Teatrealizarea şi reteatralizarea în România (1920 – 1960). A publicat sute de articole de analiză şi cercetare în domeniul teatrului fiind una dinstre cele mai importante voci din acest domeniu.

 

Cred în politici culturale

 Instituţiile de spectacol plătite din bani publici ar trebui să promoveze dramaturgia naţională, atât pe cea clasică cît şi pe cea contemporană.  Şi aici nu mă pot împiedica să subliniez că, pentru mine, „clasic” se întinde pînă la 1989, cuprinzând inclusiv piesa bună scrisă în comunism, care a fost pe nedrept ştearsă cu buretele din patrimoniul reprezentabil. [...] E inadmisibil faptul că trec stagiuni întregi şi Naţionalele nu produc un singur text de teatru contemporan românesc. E inadmisibil că atîtea piese bune au rămas, douăzeci de ani, în cărţi, şi asta a îndepărtat autori de toată isprava de scenă [...]. Cristian Buricea avea o vorbă cam dură… „Nu trebuie să scrie în Biblie că n-ai voie să faci pipi pe gard!” Atfel spus, nu cred în îngrădirea pe cale legală a libertăţii de iniţiativă. Cred în schimb în… politici culturale. Nu cred că trebuie să obligi, franţuzeşte, instituţia teatrală, să facă 30% producţie bazată pe text românesc, ca televiziunile „europene”. N-ai să obţii decît aiureli şi ipocrite tehnici de fraudare. La care românul e mare meşter. Cred, în schimb, că poţi modifica legislaţia, inclusiv printr-o reformă internă, a Ministerului Culturii (ordine ministeriale, hotărâri de guvern etc.) pentru stimularea creaţiei originale în dramaturgie. Îndemnând toate instituţiile publice de spectacol să construiască programe de comisionare, concursuri de dramaturgie premiate cu montare, festivaluri de dramaturgie tânără etc. Şi condiţionând, de exemplu, contactele de management ale directorilor de teatre plătiţi de la buget, de prezentarea şi punerea în scenă a unor proiecte în acest sens. Ori oferind avantaje bugetare direcţionate în această direcţie strictă.  [...]
 Criza e, în materie de teatru românesc, cea mai comodă şi mai de aşteptat scuză. De douăzeci de ani nu s-a produs nici o reformă radicală, fiindcă nimeni nu şi-a asumat vreo construcţie solidă de politică culturală. Putem linştit să pierdem încă un deceniu cu acelaşi refren: „Nu sunt bani, ce mai vreţi?” [...] Sincer, eu aş opera aici, în sfârşit, o tăiere în carne vie, reorientînd fondurile de la rădăcină, către programe şi producţii orientate punctual, către publicuri diferenţiate pe interese, gusturi, vârste şi tipuri de socializare. 

 

Nu cred că e nevoie de o şcoală de critică de teatru

 Nu cred că e nevoie de o şcoală de critică de teatru. Cred că e nevoie (majoră) de o şcoală de jurnalism cultural, cuprinzînd literatura de orice fel, inclusiv ştiinţifică, artele spectacolului, artele plastice, muzica…. Criticul de teatru s-ar putea specializa, după propriile puteri şi înclinaţii, abia plecând de aici. Fiindcă eu cred că în ziua de azi un critic de teatru care nu citeşte cărţi care nu sunt teatru (roman, poezie, eseu, filozofie), care nu vede filme la zi, care nu vede dans, care nu merge la expoziţii sau performance, care nu se mişcă cu relativă uşurinţă prin spaţiul muzical, care nu ştie nimic despre piaţa jocului pe computer e definitiv handicapat. Cititorul lui de douăzeci de ani e mai bine pregătit punctual, pe domeniie lui de interes, decât cronicarul.
Nu e vorba despre a face totul după ureche, dimpotrivă. Ci despre a acoperi, la nivelul de bază, câmpul cutural, şi a-ţi specializa scriitura în funcţie de competenţe de adâncime, în timp şi prin jocul echilibrat al practicii nemijlocite cu pregătirea teoretică.
De-asta am înfiinţat, acum  şapte ani, Man.In.Fest , nu numai din dorinţa de a construi o platformă de dezbatere pentru dramaturgia şi spectacologia tinere. Dar, fireşte, e un efort de durată, şi el necesită o construcţie educaţională complexă, al cărui cadru abia începe să fie schiţat în România. Discursul de analiză şi evaluare critică a câmpului cutural trebuie să-şi recucerească prestanţa şi autoritatea, iar pentru asta el trebuie să devină credibil şi interconectat pe domenii ale creaţiei. Fiindcă şi publicurile sunt interconectate. Restul e scandal şi publicitate.

_______________________________________

Posted in - Revista presei/pagina de teatru, ·Interviu Miruna Runcan | Etichetat: , , , , , , | Comentarii oprite

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.